Situația de Fapt

Cazul debutează la 7 august 2015, când V.S. este oprit de poliție pentru transport ilegal de material lemnos fără aviz. Pe 24 august 2015, în baza unor promisiuni anterioare, V.S. îi remite comisarului-șef D.S. suma de 2500 de lei cu scopul de a-l determina pe acesta să nu-și exercite atribuțiunile legale privind constatarea și sancționarea penală sau contravențională a faptelor sale. V.S. avea un interes direct, fiind deja condamnat anterior cu suspendare. S-a dispus începerea urmăririi penale, iar un flagrant a fost realizat pe 24 august 2015, după remiterea sumei de bani.

Ce învățăm din această speță?

Această speță subliniază principiile legalității și loialității administrării probelor, reafirmând că activitatea investigatorului autorizat, în cazul de față, a constituit o simplă ocazie și nu o provocare interzisă de lege, deoarece inițiativa remiterii banilor a aparținut inculpatului. Se evidențiază importanța crucială a probelor audio-video și a materialului probatoriu coroborat pentru confirmarea stării de fapt. Cazul demonstrează, de asemenea, consecințele grave ale pluralității intermediare a infracțiunilor (comiterea unei noi infracțiuni în termenul de încercare al unei pedepse anterioare cu suspendare), care duce la revocarea suspendării și executarea cumulată a pedepselor. Infracțiunea de dare de mită este reconfirmată ca o faptă ce apără un interes public fundamental: buna funcționare a instituțiilor statului și probitatea funcționarilor publici.

Individualizarea Pedepsei

În urma analizei, inculpatul V.S. a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită. Având în vedere pluralitatea intermediară (art. 44 alin. 1 Cod Penal), la această pedeapsă s-a adăugat pedeapsa de 1 an închisoare, stabilită printr-o sentință anterioară cu suspendare, rezultând o pedeapsă finală de 3 ani închisoare cu executare. Curtea a respins solicitarea inculpatului de achitare, de încetare a procesului penal sau de reținere a circumstanței atenuante a provocării, considerând că scopul preventiv-educativ al pedepsei se atinge prin executarea efectivă. De asemenea, au fost aplicate pedepsele accesorii (interzicerea unor drepturi) prevăzute de Codul Penal din 1969, ca urmare a revocării suspendării condiționate.

Doctrina

Cazul V.S. reconfirmă principiile solid conturate în doctrina și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), prin cauze precum Teixeiro de Castro c. Portugaliei, privind caracterul pasiv al activității agenților statului. Activitatea polițienească sub acoperire nu este considerată provocare dacă există o suspiciune rezonabilă, este legal autorizată și oferă doar o ocazie obișnuită de a comite o infracțiune, fără a determina rezoluția infracțională. Probele obținute în această fază trebuie coroborate cu alte dovezi. În contextul dreptului românesc, principiile legalității și loialității administrării probelor sunt consacrate în Codul de procedură penală (art. 101 și 102), care interzice provocarea. Doctrina, citată și în speță (M. Udroiu, 'Procedură Penală. Partea Generală', 2014), definește provocarea ca o acțiune neloială care determină o persoană să comită o infracțiune.