O decizie a Curții de Apel București dezvăluie dualitatea sistemului judiciar: pe de o parte, efortul de a reabilita un minor infractor, pe de altă parte, obligația de a aplica un viciu procedural care stinge răspunderea penală pentru majoritatea faptelor.

Denumirea Speței Analizate

Decizie nr. RJ 625de9592/2023 din 17-martie-2023, Curtea de Apel București, având ca obiect infracțiuni de furt și furt calificat (art.228 și art.229 NCP), săvârșite de un inculpat minor (art.113 NCP).

Individualizare și Comentariu asupra Speței

Acest caz este o fereastră către una dintre cele mai delicate și complexe zone ale dreptului penal: justiția juvenilă. Speța ilustrează perfect tensiunea dintre scopul primordial de reeducare a minorului și aplicarea unor reguli procedurale rigide, care nu fac distincție de vârstă sau context social.

Situația de Fapt: Un Istoric Infracțional Născut dintr-un Context Precar

Inculpatul, minor la data comiterii faptelor, a săvârșit o serie de patru infracțiuni de furt și furt calificat între 2019 și 2020. Modul de operare era constant: pătrunderea, uneori prin forțarea accesului, în autovehicule parcate, de unde sustrăgea diverse bunuri (telefoane, bani, un radiocasetofon). Prejudiciile, deși nu exorbitante, indicau un comportament infracțional repetitiv.

Abordarea Primei Instanțe: Focus pe Reabilitare

Prima instanță (Judecătoria) a analizat cazul nu prin prisma pedepsei, ci a măsurilor educative, conform regimului special aplicabil minorilor. Analiza sa este profund socială:

Profilul Minorului: La momentul judecății, avea 17 ani, era neșcolarizat (exmatriculat pentru absențe), dar manifesta o dorință de a reveni la școală.

Cauzele Rădăcină: Referatul de evaluare al Serviciului de Probațiune a fost esențial, identificând o situație familială dificilă și o lipsă acută de supraveghere și îndrumare ca factori determinanți ai comportamentului său.

Soluția Adoptată: În loc de o pedeapsă, instanța a ales o măsură educativă neprivativă de libertate: asistarea zilnică pe o durată de 6 luni. Această măsură a fost însoțită de obligații clare, menite să îl reintegreze social, precum aceea de a urma un curs de pregătire școlară.

Decizia primei instanțe este un exemplu de justiție restaurativă, care nu caută să pedepsească, ci să corecteze traiectoria unui tânăr aflat la risc.

Un aspect juridic important subliniat de prima instanță a fost imposibilitatea de a deduce perioada petrecută de minor în arest preventiv și arest la domiciliu din durata măsurii educative. Legea (art.127 Cod Penal) permite deducerea doar în cazul măsurilor educative privative de libertate, nu și în cazul celor neprivative, precum asistarea zilnică.

Punctul de Cotitură în Apel: Intervenția Prescripției

Scenariul s-a schimbat dramatic în apel, unde discuția s-a mutat de la situația socială a minorului la o problemă de drept abstractă, dar cu efecte concrete devastatoare pentru acțiunea penală: prescripția răspunderii penale.

Doctrină: Vidul Legislativ și Aplicarea Legii Penale mai Favorabile

La fel ca în multe alte cauze judecate în această perioadă, Curtea de Apel a fost obligată să analizeze impactul deciziilor Curții Constituționale asupra termenelor de prescripție.

Deciziile CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022: Aceste decizii au creat, în practică, un vid legislativ între iunie 2018 și mai 2022, perioadă în care nu a existat nicio dispoziție legală în vigoare care să permită întreruperea cursului prescripției. Norma care permitea acest lucru fusese declarată neconstituțională, iar Parlamentul nu a intervenit la timp pentru a o înlocui.

Decizia ÎCCJ nr. 67/2022 și Principiul Mitior Lex: Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că normele privind prescripția sunt de drept penal material (substanțial) și, prin urmare, sunt supuse principiului aplicării legii penale mai favorabile.

Legea Penală mai Favorabilă: În acest context, cea mai favorabilă lege pentru orice inculpat este cea din perioada vidului legislativ (2018-2022), care nu prevedea nicio cauză de întrerupere a prescripției. Aceasta înseamnă că termenul de prescripție a curs neîntrerupt de la data comiterii faptelor.

Aplicând această logică, Curtea de Apel a calculat termenele de prescripție pentru faptele din 2019 și 2020 și a constatat că acestea erau împlinite.

Ce învățăm din această speță?

Acest caz este un studiu de caz excepțional despre complexitatea, contradicțiile și principiile fundamentale ale justiției.

Universalitatea Garanțiilor Procedurale: Principiul legii penale mai favorabile și efectele deciziilor CCR se aplică universal, fără distincție. Un minor dintr-un mediu defavorizat beneficiază de același "noroc" procedural ca un infractor economic, demonstrând principiul fundamental al egalității în fața legii.

Conflictul dintre Justiția Reabilitativă și Justiția Procedurală: Cazul expune o coliziune directă. Pe de o parte, o abordare umană, socială, menită să salveze un tânăr. Pe de altă parte, o regulă procedurală absolută, care anulează parțial acest efort. Statul a pierdut dreptul de a-l trage la răspundere pe minor pentru majoritatea faptelor din cauza propriei sale inacțiuni legislative.

Un Rezultat Paradoxal, dar Echilibrat: Soluția finală este una hibridă și plină de nuanțe. Curtea încetează procesul penal pentru cele patru fapte prescrise, "absolvindu-l" pe minor de răspundere pentru acestea. Însă, menține măsura educativă a asistării zilnice pentru o a cincea faptă, mai recentă (din 2021), care nu era încă prescrisă. Astfel, deși constrânsă de procedură, instanța a găsit o cale pentru a nu abandona complet scopul reabilitativ, menținând minorul într-un program de supraveghere.

Costul Pasivității Legislative: Speța este încă o dovadă a consecințelor grave pe care le are eșecul Parlamentului de a acționa prompt pentru a pune în acord legislația cu deciziile CCR. Vidul legislativ creat a dus la închiderea a mii de dosare, inclusiv a celor în care erau implicate persoane vulnerabile, unde intervenția statului era esențială.

În concluzie, decizia Curții de Apel București este o demonstrație a modului în care judecătorii navighează un sistem complex, fiind obligați să aplice reguli procedurale stricte, dar încercând, în același timp, să nu piardă din vedere finalitatea umană și socială a actului de justiție, mai ales atunci când în centrul său se află un minor.