Situația de Fapt

Prezenta decizie analizează faptele inculpatului V_____ B_______ B_____, care, în perioada martie – mai 2018, a urmărit în mod repetat, fără drept și fără un interes legitim, persoanele vătămate C______ C____ și A____ A_____ A_____, provocându-le o stare de temere. Aceste acțiuni au constituit două infracțiuni de hărțuire, prevăzute și pedepsite de art. 208 alin. 1 C.pen. Inculpatul a supravegheat constant programul și traseul persoanelor vătămate, inclusiv în afara orelor de vizită a fiicei sale, profitând de proximitatea locuinței și de alte evenimente familiale. Comportamentul său intimidant și, uneori, violent verbal, a culminat cu reacții nervoase din partea victimelor și necesitatea apelării la sprijin extern pentru a evita conflicte. Instanța a înlăturat apărarea inculpatului, considerând că aparițiile sale repetate și comportamentul său au depășit orice justificare, confirmând starea de temere indusă victimelor.

Ce învățăm din această speță?

Din această speță învățăm importanța libertății psihice și a dreptului fiecărei persoane de a se deplasa nestingherită și de a nu avea intruziuni în viața privată. Infracțiunea de hărțuire, conform art. 208 alin. 1 C.p., sancționează tocmai această încălcare a spațiului personal și a liniștii individuale, demonstrând că nu doar agresiunea fizică, ci și cea psihică, prin urmărire și supraveghere repetată care generează temere, este o faptă gravă. De asemenea, speta subliniază că simpla prezență în același loc cu victima, chiar și sub pretextul unor motive legitime (cum ar fi programul de vizită a copilului), nu justifică un comportament repetat, intimidant și generator de temere. Un alt aspect crucial este modul în care justiția individualizează pedeapsa, luând în considerare nu doar gravitatea faptei, ci și profilul infractorului – vârsta, educația, situația familială, lipsa antecedentelor penale – pentru a decide asupra unei pedepse cu închisoarea, chiar dacă aplicarea acesteia este amânată. Această decizie ne reamintește că sistemul judiciar vizează atât sancționarea faptelor, cât și reeducarea, prin supraveghere și implicare în folosul comunității.

Individualizarea Pedepsei

Individualizarea pedepsei în această cauză a ținut cont de o serie de factori prevăzuți de art. 74 C.p. Inculpatul, în vârstă de 31 de ani, divorțat, cu un copil în întreținere, studii superioare și un loc de muncă, nu avea antecedente penale. Cu toate acestea, instanța a considerat că pericolul social al infracțiunilor de hărțuire este unul mediu, mai ales având în vedere repetitivitatea acțiunilor și faptul că acestea au vizat membri ai familiei, context în care inculpatul a profitat de relația preexistentă (program de vizită, proximitate locuință) pentru a-și continua faptele. Existența unui ordin de protecție nerespectat, precum și faptul că actele de hărțuire au afectat și fiica sa, au influențat alegerea pedepsei închisorii. Instanța a stabilit o pedeapsă de 3 luni închisoare pentru fiecare infracțiune, însă a dispus amânarea aplicării pedepsei pe un termen de supraveghere de 2 ani, în baza art. 83 și 84 C.p. Această decizie a fost motivată de gravitatea relativ redusă a faptei raportat la distanța parcursă (în sensul impactului fizic, nu psihic), atitudinea constantă a inculpatului pe parcursul procesului penal, acordul său de a presta muncă în folosul comunității, precum și convingerea că scopul pedepsei (reeducarea) poate fi atins prin supraveghere, fără executare în regim de detenție.

Doctrina

Speța abordează, de asemenea, un concept important în dreptul penal: infracțiunea de obicei. Deși Codul penal nu oferă o definiție legală explicită, doctrina o descrie ca pe o formă de unitate infracțională săvârșită prin repetarea suficient de mare a unor acțiuni, din care rezultă că făptuitorul desfășoară activitatea infracțională respectivă 'de obicei' sau 'din obișnuință'. Elementul material al acestor infracțiuni constă în acțiuni repetate care, luate separat, nu ar constitui neapărat infracțiuni, dar care, prin cumul și regularitate, capătă relevanță penală. Este important de reținut că infracțiunea de obicei se distinge de infracțiunea complexă (unde există acte materiale diferite) și de infracțiunea continuată (unde chiar și primul act poate fi sancționat penal). În cazul infracțiunii de obicei, doar pluralitatea și regularitatea actelor, indicând o deprindere, constituie infracțiunea, subliniind astfel că nu actul izolat, ci obișnuința comportamentală este incriminată.