Situația de Fapt

În data de 20.04.2017, inculpatul S____ V_____ a distrus gardul împrejmuitor al unei suprafețe de teren de 0,28 hectare, aparținând persoanei vătămate R__ N______-D____. Gardul, confecționat din pari de lemn și ață de balot, a fost apoi sustras și transportat la locuința inculpatului. Cu aceeași ocazie, S____ V_____ a pătruns pe teren și a tăiat cu un topor 30 de arbori de salcâm, pe care i-a sustras și i-a transportat la locuința sa, utilizându-i ca lemn de foc. Prejudiciul total cauzat a fost de 240 lei. Faptele au fost încadrate juridic ca infracțiuni de distrugere, prevăzute de art. 253 alin. 1 Cod penal, și furt, prevăzute de art. 228 alin. 1 Cod penal.

Ce învățăm din această speță?

Această speță oferă o lecție clară despre limitele posesiei și distincția fundamentală dintre o stare de fapt și un drept legal. Ea demonstrează că simpla folosire îndelungată a unui teren, mai ales când aceasta devine de rea-credință, nu conferă un drept de proprietate sau justifică acțiuni penale. Instanța a subliniat că posesia de rea-credință nu poate legitima săvârșirea infracțiunilor de distrugere și furt, invalidând apărarea inculpatului conform căreia ar fi exercitat un drept. Decizia reafirmă principiul că un litigiu de natură civilă privind proprietatea nu anulează răspunderea penală atunci când faptele comise întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni. Este esențială înțelegerea că exercitarea unei posesii, în special în condiții de rea-credință, nu se încadrează în noțiunea de 'drept recunoscut de lege' ce ar putea justifica un act ilegal.

Individualizarea Pedepsei

La individualizarea pedepselor, instanța a aplicat criteriile prevăzute de art. 74 Cod penal. S-a reținut că, deși inculpatul nu a recunoscut faptele, acesta se află la primul conflict cu legea penală. Au fost luate în considerare vârsta sa, gradul mediu de pericol social al infracțiunilor și modul de operare, respectiv înlăturarea gardului, tăierea și transportul salcâmilor la domiciliu, cu scopul de a folosi terenul pe care se considera proprietar. Un aspect agravant a fost opoziția constantă a adevăraților proprietari și avertismentele repetate de a înceta folosirea terenului, chiar și după măsurători efectuate de specialiști. Instanța a apreciat că o pedeapsă de 3600 lei amendă penală pentru furt și 2400 lei amendă penală pentru distrugere sunt necesare și suficiente. În final, aplicând regulile concursului real de infracțiuni, pedeapsa rezultantă a fost stabilită la 4400 lei amendă penală (220 de zile amendă, cu 20 lei/zi), menită să atingă scopurile educativ și de exemplaritate și să faciliteze resocializarea inculpatului.

Doctrina

Din punct de vedere doctrinar, posesia este considerată, în majoritatea opiniilor, o stare de fapt, nu un drept în sine. Deși posesia poate genera anumite efecte juridice (precum prezumția de proprietate, dobândirea fructelor sau uzucapiunea), aceste efecte nu echivalează cu un 'drept recunoscut de lege' în sensul art. 21 alin. 1 Cod penal (cauze justificative). În speță, s-a argumentat că exercitarea posesiei, mai ales în condițiile în care inculpatul a avut cunoștință de pretențiile proprietarului și a fost avertizat (ceea ce a transformat posesia într-una de rea-credință cel puțin din 2014), nu constituie un drept care să justifice distrugerea și furtul. S-a stabilit că posesia inculpatului era una precară, exercitată cu îngăduința proprietarilor anteriori, și nu una veritabilă, capabilă să producă efecte juridice legitime, inclusiv culegerea fructelor (tăierea arborilor). Astfel, chiar și în contextul unei dispute civile de proprietate, faptele au fost considerate infracțiuni penale, cu vinovăția prevăzută de lege, fără a exista o cauză justificativă sau de neimputabilitate.