Situația de Fapt

În seara zilei de 13 februarie 2020, în jurul orei 19:50, în fața unui magazin din satul Bistrețu, inculpatul C_____ C__ l-a agresat pe G_______ M____. Atacul, comis în public și de față cu mai multe persoane, a implicat multiple lovituri cu pumnii, picioarele și un bici. Ultima lovitură, aplicată cu pumnul în zona capului, a provocat căderea victimei pe carosabil și a condus la leziuni cerebrale grave. Aceste leziuni, soldate cu hemoragie și dilacerare meningo-cerebrală, au dus la decesul victimei pe 20 februarie 2020, la Spitalul de Urgență C______. Fapta a întrunit elementele constitutive ale infracțiunilor de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C.p.) și tulburarea ordinii și liniștii publice (art. 371 C.p.). S-a dispus clasarea cauzei pentru o altă persoană, V____ D____ C_____, întrucât probele nu au confirmat implicarea acestuia în aplicarea loviturilor. Curtea de Apel a reținut că inculpatul nu a manifestat o atitudine sinceră de recunoaștere a faptei, încercând să își minimalizeze vinovăția și să atribuie o parte din agresiune altor persoane, apărări care au fost înlăturate de probatoriul administrat.

Ce învățăm din această speță?

Acest caz subliniază importanța unei individualizări judiciare riguroase a pedepsei, nu doar în raport cu prevederile legale, ci și cu circumstanțele concrete ale faptei și cu profilul real al infractorului. Se reconfirmă că simpla invocare a procedurii simplificate de judecată (art. 396 alin. 10 C.pr.pen.) nu echivalează automat cu o atitudine sinceră de recunoaștere și regret. Instanța de control judiciar a avut rolul de a reevalua conduita inculpatului pe parcursul procesului penal, demascând nesinceritatea și tentativa de manipulare a justiției. De asemenea, decizia oferă o clarificare valoroasă asupra criteriilor de stabilire a daunelor morale, reiterând principii fundamentale ale jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție privind prezumția prejudiciului moral din existența faptei ilicite și dificultatea, practic imposibilitatea, probării directe a acestuia.

Individualizarea Pedepsei

Individualizarea pedepsei reprezintă o operațiune complexă prin care sancțiunea penală este adaptată nevoilor de apărare socială, gravității concrete a infracțiunii și periculozității infractorului, având ca scop îndeplinirea funcțiilor preventive și reeducative. În speță, Curtea de Apel a procedat la descontopirea pedepselor aplicate de instanța de fond. Inculpatul C_____ C__ a fost condamnat la o pedeapsă principală de 6 (șase) ani închisoare pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C.pen.) și la 1 (un) an închisoare pentru tulburarea ordinii și liniștii publice (art. 371 C.pen.). Pe lângă pedepsele principale, s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și h) din C.pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice, de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și de a deține, purta și folosi arme) pe o durată de doi ani, precum și pedeapsa accesorie a interzicerii acelorași drepturi. În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., s-a dispus contopirea pedepselor, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani și 4 luni închisoare (cea mai grea pedeapsă la care s-a adăugat o treime din cealaltă). Din pedeapsa rezultantă s-a dedus durata reținerii și a arestului preventiv. De asemenea, inculpatul a fost obligat la plata unor despăgubiri materiale de 20.000 lei și morale de 25.000 lei către sora victimei, B___ B________, și la plata a 25.000 lei cu titlu de despăgubiri morale către tatăl victimei, G_______ G______. Curtea a admis apelul Parchetului, considerând că sentința de fond a aplicat pedepse prea blânde, nesocotind pe deplin criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 C.pen., precum și modul și împrejurările săvârșirii infracțiunilor.

Doctrina

Decizia se sprijină pe principiile consacrate de Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016) privind definirea și proba prejudiciului moral. Doctrina și jurisprudența definesc prejudiciul moral ca orice atingere adusă prerogativelor personalității umane, manifestată prin suferință fizică sau morală. La stabilirea acestuia, instanțele trebuie să ia în considerare caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale lezate, situația personală a victimei (mediu social, educație, cultură, standard de moralitate, personalitate, psihologie), circumstanțele săvârșirii faptei și statutul social. Dat fiind caracterul subiectiv și intern al prejudiciului moral, proba directă a acestuia este practic imposibilă. Prin urmare, este suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate. Instanțele deduc producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite, de natură să producă un asemenea prejudiciu, și din împrejurările comiterii acesteia. Aceste principii au fost aplicate în speță, unde decesul victimei, rezultat al acțiunilor ilicite ale inculpatului, a fost considerat un temei suficient pentru admiterea, în parte, a acțiunilor civile formulate de rudele acesteia.