Situația de Fapt

Cazul de față vizează infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, comisă de inculpatul S. (A. A.) O., care, la data de 15.10.2014, a fost depistat deținând fără drept un revolver „ASTRA YCIA SA GUERNICA - SPAIN CADIX 38 SPL” și 19 cartușe, în timp ce se deplasa cu un autoturism de la Cernavodă spre Iași. Arma, declarată furată în Italia în 2004, fusese obținută de inculpat în 2009. Fapta a fost săvârșită în stare de recidivă postexecutorie, inculpatul fiind eliberat la termen dintr-o pedeapsă anterioară în aprilie 2014. Un aspect central al speței îl constituie durata extrem de mare a procedurii penale, de aproape șase ani, de la momentul constatării infracțiunii flagrante până la trimiterea în judecată, precum și măsura asigurătorie de confiscare specială a autoturismului folosit la momentul depistării, aparținând, de fapt, unei terțe persoane.

Ce învățăm din această speță?

Această decizie a Curții de Apel oferă multiple învățăminte esențiale în interpretarea și aplicarea legii penale. În primul rând, subliniază relevanța duratei excesive a procesului penal ca și circumstanță atenuantă judiciară, chiar și în contextul unei recidive. Instanța a recunoscut că o întârziere nejustificată în soluționarea cauzei poate diminua gravitatea faptei și periculozitatea infractorului, servind drept un remediu efectiv pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, garantat de Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În al doilea rând, speța aduce în discuție limitele și interpretarea confiscării speciale. S-a argumentat că autoturismul nu a constituit un 'bun folosit la săvârșirea infracțiunii' de 'deținere' de arme, întrucât infracțiunea este una de pericol, iar mijlocul de transport nu este esențial pentru consumarea ei. Această abordare subliniază necesitatea unei interpretări stricte a condițiilor de aplicare a măsurilor de siguranță, în special a celor care afectează dreptul de proprietate. În concluzie, decizia reiterează importanța proporționalității în aplicarea sancțiunilor și măsurilor penale, inclusiv în ceea ce privește raportul dintre cheltuielile judiciare și valoarea bunurilor confiscate, și reafirmă principiul că scopul preventiv al legii penale scade odată cu trecerea unui timp îndelungat de la comiterea faptei.

Individualizarea Pedepsei

La individualizarea pedepsei, instanța a aplicat criteriile generale prevăzute de art. 74 Cod penal, raportându-se la gravitatea infracțiunii și la periculozitatea inculpatului. S-a reținut starea de recidivă postexecutorie la încadrarea juridică a faptei, aspect care a impus o abordare specifică. Cu toate acestea, instanța a acordat o importanță deosebită circumstanței atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. 2 lit. b Cod penal, anume 'împrejurările legate de fapta comisă și care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului'. În concret, s-a avut în vedere durata extrem de mare a procedurii penale în faza urmăririi penale (aproape 6 ani), perioadă în care inculpatul a avut un comportament exemplar, nefăptuind alte infracțiuni și încercând să se reabiliteze. Această împrejurare a condus la concluzia că periculozitatea s-a redus considerabil, iar scopul preventiv al legii penale nu-și mai găsea aplicarea integrală. În consecință, Curtea a dispus reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă, conform art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, și aplicarea art. 76 și 79 Cod penal. Pedeapsa finală aplicată a fost de 9 luni închisoare, cu deducerea perioadei de reținere, însă executarea s-a dispus în regim de detenție, având în vedere statutul de recidivist postexecutor.

Doctrina

Decizia reflectă dezbateri doctrinare și jurisprudențiale importante. Pe de o parte, se reia discuția privind posibilitatea ca durata excesivă a procesului penal să constituie o circumstanță atenuantă judiciară. Deși interpretarea art. 75 alin. (2) lit. b) C.pen. este controversată, instanța a adoptat o viziune care o consideră un remediu eficient pentru încălcarea Art. 6 CEDO. Se face referire la jurisprudența Curții Constituționale (Deciziile 297/2018 și 443/2017) care subliniază importanța promptitudinii răspunderii penale și diminuarea eficienței acesteia odată cu trecerea timpului. Pe de altă parte, un punct de controverse majore a fost confiscarea specială a autoturismului. Apărarea a susținut că un bun este considerat 'folosit' la săvârșirea unei infracțiuni doar dacă a constituit mijloc de comitere a acesteia. În cazul 'deținerii' de arme, autoturismul nu poate fi considerat un mijloc de comitere în sensul art. 112 lit. b) C.pen., iar sintagma 'orice operațiune privind circulația armelor letale' din art. 342 alin. (1) C.pen. nu se referă la transportul propriu-zis al deținătorului. De asemenea, s-a invocat lipsa proporționalității măsurii confiscării în raport cu un presupus prejudiciu inexistent (infracțiunea fiind de pericol) și cu cheltuielile judiciare, considerându-se o ingerință nepermisă în dreptul la proprietate conform Art. 1 din Protocolul 1 al CEDO. Instanța de apel a validat parțial aceste argumente, infirmând confiscarea inițială și ajustând soluția.