Ce învățăm din această speță?

Din această speță învățăm lecții esențiale atât despre natura și gravitatea infracțiunilor de violență domestică, cât și despre rigurozitatea procedurii penale. În primul rând, se subliniază impactul devastator al violenței în familie, unde agresiunile fizice și psihice (amenințări, șantaj, lipsire de libertate) afectează profund victimele, creând o stare de pericol real pentru libertatea psihică a acestora. Faptul că infracțiunile au fost comise în formă continuată și în stare de recidivă agravează semnificativ situația inculpatului, reflectând o conduită infracțională persistentă și un pericol sporit pentru ordinea publică. În al doilea rând, aspectul procedural este de maximă importanță. Decizia Curții de Apel subliniază că omisiunea instanței de fond de a se pronunța printr-o hotărâre asupra unei infracțiuni reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare constituie un viciu procedural grav, care nu poate fi corectat printr-o simplă îndreptare a erorii materiale. Această omisiune echivalează cu o lipsă de soluție pe fond pentru o parte din acuzații și impune desființarea sentinței și retrimiterea cauzei spre rejudecare. Astfel, se reconfirmă principiul că hotărârea judecătorească trebuie să fie completă și să abordeze toate capetele de acuzare, garantând dreptul la un proces echitabil și o soluționare integrală a cauzei.

Individualizarea Pedepsei

Individualizarea pedepsei, deși nu s-a concretizat într-o soluție finală din cauza desființării sentinței, a fost analizată de instanța de fond conform criteriilor generale prevăzute de art. 74 Cod Penal. Acestea includ: împrejurările și modul de comitere a infracțiunilor (amenințări repetate, lovituri, multiple fapte de violență), starea de pericol creată (pentru libertatea psihică și integritatea fizică a victimelor), natura și gravitatea rezultatului, motivul săvârșirii faptelor, conduita inculpatului după comitere și în cursul procesului, precum și datele personale ale acestuia (nivel de educație, vârstă, sănătate, situație familială și socială). Un element crucial în individualizare a fost starea de recidivă postcondamnatorie a inculpatului (art. 41 alin. 1 Cod Penal), ceea ce impune o majorare a pedepsei. De asemenea, aplicarea dispozițiilor privind infracțiunea continuată (art. 35 alin. 1 Cod Penal) a permis majorarea maximului pedepsei cu până la 3 ani. Curtea de Apel a menținut măsura arestării preventive, considerând-o legală, temeinică și proporțională cu gravitatea acuzațiilor și cu pericolul concret pentru ordinea publică, având în vedere antecedentele penale și lipsa garanțiilor că inculpatul nu va repeta astfel de fapte.

Doctrina

Din punct de vedere doctrinar, speța atinge aspecte importante legate de unitatea de subiect pasiv în cazul infracțiunii de nerespectare a ordinului de protecție. Doctrina, conform argumentelor invocate, susține că pluralitatea persoanelor față de care se încalcă un ordin de protecție, dispus printr-o unică sentință, nu transformă fapta într-o pluralitate infracțională distinctă. Aceasta se bazează pe interpretarea faptului că subiectul pasiv principal al acestei infracțiuni este statul (ca garant al ordinii publice și al respectării hotărârilor judecătorești), și nu direct persoanele fizice vătămate. Acest raționament este susținut de articole precum art. 238 din Legea nr. 187/2012 și art. 213 alin. 1 teza finală. De asemenea, decizia abordează și condițiile de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile (art. 475 C.pr.pen., corespondent cu art. 519 C.proc.civ.). Se reiterează că o astfel de sesizare este justificată doar dacă există o chestiune de drept nouă, asupra căreia ICCJ nu a statuat anterior, și a cărei lămurire este determinantă pentru soluționarea pe fond a cauzei. Instanța a respins cererea de sesizare a ICCJ, argumentând că nu a identificat nicio neclaritate în aplicarea textelor de lege relevante (ex: art. 32 din Legea nr. 217/2013 raportat la art. 287 C.pen.) și că încadrarea juridică a faptelor nu reprezintă o chestiune de drept care să necesite intervenția instanței supreme. Acest aspect subliniază principiul rolului limitat și specific al hotărârilor prealabile în uniformizarea practicii judiciare, rezervat doar situațiilor de incertitudine juridică reală.