Ce învățăm din această speță?

Această speță complexă ne oferă lecții esențiale despre importanța fundamentală a interesului superior al copilului în orice litigiu familial. Subliniază obligația statului, în conformitate cu art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a asigura menținerea relațiilor personale între părinți și copii, implicând, dacă este necesar, măsuri coercitive împotriva părintelui care obstrucționează. Înțelegem că alienarea parentală este o formă gravă de abuz psihologic, cu efecte devastatoare asupra dezvoltării minorului, și că ea trebuie identificată și sancționată ferm. Cazul evidențiază, de asemenea, natura continuă a infracțiunii de nerespectare a măsurilor de încredințare, care poate persista pe o perioadă nedefinită. Se impune o acțiune rapidă și concertată a tuturor profesioniștilor implicați – psihologi, mediatori, avocați, direcții de protecție a copilului – pentru a susține instanțele în aplicarea efectivă a hotărârilor și pentru a stopa fenomenul alienării. Decizia demonstrează, de asemenea, echilibrul subtil pe care instanța trebuie să-l găsească în individualizarea pedepsei, chiar și în cazul unei fapte grave, pentru a nu prejudicia dezvoltarea armonioasă a copilului prin înlăturarea unui părinte, chiar și a celui alienator, din viața sa.

Individualizarea Pedepsei

La individualizarea pedepsei, instanța a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 Cod penal. S-a analizat gravitatea infracțiunii – o infracțiune continuă de nerespectare a unei hotărâri judecătorești privind locuința minorului, în condițiile unui refuz manifest și nejustificat al tatălui. A fost evaluată periculozitatea infractorului, prin prisma împrejurărilor și modului de comitere a faptei, a stării de pericol create pentru creșterea și educarea minorei, precum și a naturii și gravității rezultatului produs (alienarea parentală). Deși inculpatul fusese condamnat anterior de autorități judiciare străine, nu avea antecedente penale interne care să atragă recidiva. Instanța a considerat importantă conduita sa ulterioară săvârșirii faptei și pe parcursul procesului penal. În ciuda gravității faptei, s-a optat pentru o măsură de individualizare a pedepsei în regim neprivativ de libertate, argumentându-se că o condamnare la închisoare ar putea 'înlătura imaginea unui părinte din viața minorei', riscând să transmită calitatea de părinte alienator mamei, aspect considerat a fi contrar interesului superior al minorei aflată la o vârstă fragedă și având calitatea de creditor al obligației de întreținere. S-a subliniat importanța evaluării continue a riscului de recidivă și a nevoilor criminogene ale inculpatului, pentru a se putea stabili ulterior un plan de control al riscului și programe de intervenție.

Doctrina

Decizia analizează în profunzime conceptul de infracțiune continuă, o noțiune elaborată în doctrină, prin care se înțelege o faptă ce, odată începută, este de natură să continue identic cu ea însăși, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă, chiar nedefinită. În cazul infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului (art. 379 alin. 1 Cod penal), activitatea infracțională a fost considerată continuă, începând din octombrie 2019 și prelungindu-se pe tot parcursul procesului penal. Un aspect crucial abordat este cel al termenului legal imperativ pentru introducerea plângerii prealabile. Instanța reține că, pentru infracțiunile continue, termenul de 3 luni (anterior 2 luni) începe să curgă din momentul consumării infracțiunii sau din momentul cunoașterii făptuitorului de către persoana vătămată, nu neapărat de la epuizarea infracțiunii. Se face referire la Decizia nr. ## din 18 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, deși pronunțată sub o lege anterioară, își păstrează actualitatea prin lipsa modificărilor de substanță. Un segment amplu al deciziei este dedicat jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Prin art. 8 din Convenție, CEDO protejează dreptul la respectarea vieții private și de familie, incluzând relațiile dintre părinte și copil. Hotărâri precum *Ignaccolo-Zenide c. României* și *I. C. civ. României* sunt citate pentru a sublinia obligația statelor de a lua măsuri adecvate, coercitive, pentru a sancționa comportamentul ilicit al părintelui care locuiește cu copilul, în condițiile respectării interesului superior al acestuia. Este reiterat faptul că dificultățile în executarea hotărârilor datorate comportamentului unui părinte obligă statele să intervină. Se insistă pe necesitatea unei celerități deosebite în procedurile ce implică minori, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe ireparabile. Se face o analiză detaliată a cauzei Pavlovi c. Bulgariei (1 februarie 2022), unde statul bulgar a fost condamnat pentru eșecul de a asigura drepturile de vizită ale tatălui și bunicilor paterni, din cauza obstrucționării mamei și a dezvoltării sindromului de alienare parentală la minoră. CEDO a reafirmat că, deși măsurile coercitive nu sunt de dorit în acest domeniu sensibil, utilizarea sancțiunilor nu trebuie exclusă în fața comportamentului ilegal al părintelui debitor al executării. În concluzie, decizia judecătorească subliniază că alienarea parentală este o formă de abuz psihologic sever, sancționată constant de instanțele naționale și internaționale, și că stoparea acesteia necesită un efort concertat al tuturor profesioniștilor.