Situația de Fapt

Cazul a avut loc pe 20 decembrie 2015, în Târgul Călugăreni, județul Giurgiu. Inculpatul A. G. M. a amenințat-o direct pe polițista N. I. C., funcționar public aflată în exercițiul funcțiunii. Amenințările au inclus violență fizică verbalizată (lovirea, dezbrăcarea de uniformă) și verbală (jigniri, ton ridicat, gesticulație agresivă). Inculpatul a încercat să părăsească locația manevrând autoturismul înainte și înapoi, în timp ce persoana vătămată se poziționase în fața vehiculului, creând o stare reală de temere și de pericol pentru autoritatea de stat. Această acțiune a fost încadrată ca infracțiune de ultraj, conform articolului 257 alineatele 1 și 4 din Codul Penal, cu referire la articolul 206 alineatul 1 din Codul Penal.

Ce învățăm din această speță?

Această decizie subliniază câteva principii esențiale. În primul rând, pentru infracțiunea de amenințare (și implicit, ultraj sub această formă), nu este necesară o stare de temere efectivă a victimei, ci doar ca amenințarea să fie aptă să producă un astfel de rezultat. Aspectele materiale ale faptei, cum ar fi gestica, tonul și acțiunile, validează caracterul amenințător, indiferent de reacția subiectivă a victimei. În al doilea rând, instanța reconfirmă importanța respectării termenului rezonabil al procesului. Depășirea acestuia, chiar și în cauze necomplexe, justifică o atenuare a pedepsei, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Nu în ultimul rând, în ceea ce privește latura civilă, se statuează că pronunțarea unei hotărâri de condamnare poate constitui o reparație suficientă pentru prejudiciul moral, în special când victima este un funcționar public pregătit să gestioneze astfel de situații. Lipsa de regret a inculpatului și atribuirea vinei altor persoane sunt considerate relevante pentru refuzul amânării executării pedepsei.

Individualizarea Pedepsei

La individualizarea pedepsei, prima instanță a aplicat art. 74 C.pen., având în vedere funcțiile constrângătoare, reeducative și scopul preventiv al pedepsei. Un aspect crucial a fost depășirea termenului rezonabil al procedurii (aproape 3 ani până la trimiterea în judecată pentru o faptă necomplexă). Instanța a invocat jurisprudența CEDO (cazurile A_____ contra României, B___ contra Norvegiei, Beheyt contra Belgiei), care permite atenuarea pedepsei ca o reparație adecvată pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. În consecință, s-a optat pentru o pedeapsă cu amendă, într-un cuantum apropiat de minimul legal, considerată suficientă. Cu toate acestea, cererea de amânare a executării pedepsei (art. 83 C.pen.) a fost respinsă, având în vedere că inculpatul nu și-a însușit consecințele faptei și nu a manifestat regret. Pe latura civilă, s-a constatat existența unui prejudiciu moral, însă Curtea de Apel a considerat că pronunțarea soluției de condamnare este o reparație suficientă, fără a fi necesară acordarea unei sume de bani. Acest lucru s-a justificat prin natura complexă a infracțiunii de ultraj (atingere primară adusă autorității statului, secundară libertății psihice) și prin pregătirea profesională a polițistei, care reduce impactul prejudiciului psihic comparativ cu o persoană particulară. De asemenea, s-a reținut că injuriile nu au făcut obiectul trimiterii în judecată, iar o sancțiune contravențională anterioară a fost distinctă de amenințările ce au constituit ultrajul.

Doctrina

Doctrina și practica judiciară constantă, menționate în acest caz, reiterează că pentru infracțiunea de amenințare (și, prin extensie, ultraj), nu este obligatoriu ca victima să resimtă o stare de temere efectivă. Este suficient ca amenințarea să fie de natură să producă un astfel de rezultat. Caracterul amenințător al faptelor inculpatului (ton, gestică, manevrarea autoturismului) a fost considerat suficient pentru a îndeplini elementul material al laturii obiective, fiind apt să producă o stare de temere. Faptul că victima, în calitate de agent de poliție, s-a plasat în fața autoturismului pentru a-și îndeplini atribuțiile de serviciu nu anulează infracțiunea, deoarece aceasta era o obligație profesională, independentă de o stare de temere. De asemenea, doctrina susține că un interval mai lung de timp de la săvârșirea infracțiunii până la trimiterea în judecată nu afectează întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de ultraj. Se clarifică și că nu se pune problema unei duble sancționări atunci când faptele (contravenția și amenințarea) sunt distincte.