Ce învățăm din această speță?

Decizia nr. 1321/2018 a Curții de Apel București oferă o perspectivă importantă asupra modului în care legea penală abordează amenințarea în mediul online și prin mijloace de comunicare electronică. Această speță subliniază că repetitivitatea și conținutul mesajelor sunt cruciale în determinarea existenței infracțiunii de amenințare. Deși instanța de fond a reținut infracțiunea, hotărârea definitivă de achitare a inculpatei demonstrează complexitatea evaluării unei "stări de temere" și a elementului material al faptei în contextul digital, chiar și atunci când amenințările par explicite.

Individualizarea Pedepsei

Cazul se individualizează prin natura repetată a hărțuirii și amenințărilor transmise prin mesaje online și telefonice. Instanța de fond, apreciind gravitatea faptelor și impactul lor asupra persoanei vătămate, a aplicat o pedeapsă cu închisoarea de 3 luni, cu amânarea aplicării pedepsei și un termen de supraveghere de 2 ani, impunând măsuri precum prestarea de muncă în folosul comunității și obligația de a nu comunica sau a se apropia de victimă. Cu toate acestea, în apel, Curtea de Apel București a rejudecat cazul și a decis achitarea inculpatei A. D. în baza art. 16 alin. 1 lit. b teza I C.p.p., statuând că fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege. Această decizie subliniază o reinterpretare a elementului subiectiv al infracțiunii de amenințare și a necesității unei "temeri reale" demonstrabile.

Doctrina

Conform art. 206 alin. 1 Cod Penal, infracțiunea de amenințare presupune fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere. Obiectul juridic al infracțiunii de amenințare vizează protejarea libertății psihice a persoanei, adică posibilitatea acesteia de a lua decizii și de a acționa fără a fi constrânsă de teama unui rău iminent. Pentru a reține comiterea infracțiunii de amenințare, doctrina și jurisprudența impun îndeplinirea a două cerințe esențiale: 1. Acțiunea de amenințare să aibă ca obiect săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare. În speță, inculpata a adresat mesaje repetate cu amenințări de lovire și afectare a imaginii profesionale, ceea ce, la prima vedere, părea să îndeplinească această cerință. 2. Amenințarea să fie de natură să îi producă persoanei amenințate o stare de temere. Această aptitudine se apreciază în funcție de circumstanțele fiecărui caz. Nu este suficientă simpla afirmație a victimei că i-a fost teamă; este necesar ca acțiunile de amenințare să fie credibile și să alarmeze persoana vizată, restrângându-i libertatea psihică. Doctrina subliniază că nu se poate reține infracțiunea de amenințare dacă din conduita făptuitorului nu rezultă nicio intenție reală de a pune în aplicare răul cu care a amenințat. În ciuda repetitivității și a conținutului neechivoc al mesajelor, Curtea de Apel București a reținut, în apel, o interpretare diferită. Deși instanța de fond a considerat că amenințările au creat o stare de temere efectivă și au fost transmise pe o perioadă considerabilă, decizia finală de achitare indică o reconsiderare a elementului subiectiv al amenințării și a caracterului de "temere reală" produsă. Probabil, deși mesajele existau și erau repetate, lipsa unei puneri în practică a amenințărilor sau alte elemente contextuale au determinat instanța de apel să conchidă că fapta, în forma sa concretă, nu întrunea toate condițiile de tipicitate pentru infracțiunea de amenințare, în special cu privire la caracterul credibil al amenințării și impactul real asupra stării de temere a victimei. Aceasta decizie reconfirmă principiul fundamental din dreptul penal conform căruia fiecare element constitutiv al unei infracțiuni trebuie să fie dovedit fără echivoc.