(1)Constituie ecosisteme forestiere cu valoare ridicată de conservare şi sunt strict protejate:
a)pădurile virgine şi cvasivirgine cuprinse în Catalogul naţional al pădurilor virgine şi cvasivirgine;
b)rezervaţiile ştiinţifice;
c)arboretele din rezervaţiile naturale cu regim strict de protecţie;
d)arboretele declarate monumente ale naturii;
e)arboretele din zonele strict protejate şi de protecţie integrală ale ariilor naturale protejate;
f)jnepenişurile din FFN;
g)pădurile incluse în patrimoniul UNESCO.
(2)Au valoare ridicată de conservare: arborii-habitat, arborii cu valoare deosebită identificaţi ca atare în diferite acte normative, arborii remarcabili din afara FFN, precum şi cei din FFN, arborii din insulele de îmbătrânire, precum şi habitate marginale naturale cu valoare conservativă care se găsesc pe terenurile neproductive din FFN sau de-a lungul apelor situate în FFN.
Doctrină și ExplicațiiExplicații și Interpretări Articolul 86 din Codul Silvic (Legea 331/2024) reprezintă o normă fundamentală în regimul juridic al protecției mediului și, implicit, al proprietății forestiere, instituind un cadru de protecție strictă pentru anumite categorii de ecosisteme și elemente forestiere. Acesta definește exhaustiv conceptul de "ecosisteme forestiere cu valoare ridicată de conservare", enumerând categorii precum pădurile virgine și cvasivirgine, rezervațiile științifice, arboretele din ariile naturale protejate cu regim strict, monumentele naturii, jnepenișurile și pădurile UNESCO. Acestea beneficiază de un regim de "protecție strictă", ceea ce implică limitări substanțiale ale dreptului de proprietate privată asupra terenurilor forestiere, în virtutea interesului public superior de conservare a patrimoniului natural.
Pe lângă aceste ecosisteme, articolul identifică și alte elemente cu valoare ridicată de conservare, cum ar fi arborii-habitat, arborii remarcabili sau insulele de îmbătrânire, extinzând sfera protecției. Din perspectiva dreptului civil, dispozițiile acestui articol impun servituți legale și restricții de uzanță asupra proprietății private, justificând ingerința statului în exercitarea atributelor dreptului de proprietate (posesia, folosința, dispoziția) prin scopul de utilitate publică și protecția mediului, conform Art. 559 din Codul Civil. Nerespectarea acestor prevederi poate atrage, pe lângă sancțiunile specifice legislației silvice, și răspunderea civilă delictuală, în temeiul Art. 1357 Cod Civil, pentru prejudiciile aduse acestor bunuri de interes național. Astfel, articolul subliniază interdependența dintre dreptul public (protecția mediului) și dreptul privat (dreptul de proprietate), consolidând principiul că exercitarea drepturilor trebuie să se facă cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri (Art. 11 Cod Civil), categorie în care se înscrie și imperativul conservării naturii.
Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.