(1)Pentru obligaţiile fiscale ale debitorului răspunde ca debitor garant, cu renunţarea la beneficiul discuţiunii şi diviziunii:
a)persoana care îşi asumă obligaţia de plată printr-un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată, în limita sumei garantate şi a sumei realizate din valorificarea garanţiei;
b)persoana juridică pentru obligaţiile fiscale datorate, potrivit legii, de sediile secundare ale acesteia.
(2)Organul fiscal este îndreptăţit să solicite stingerea obligaţiei fiscale de către debitorul garant.
(3)Procedura de aplicare a prezentului articol se aprobă astfel:
a)prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central;
b)prin ordin al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local.
Doctrină și ExplicațiiExplicații și Interpretări Articolul 24 din Codul de Procedură Fiscală reglementează instituția debitorului garant, o formă specială de răspundere accesorie pentru obligațiile fiscale ale unui debitor principal. Esența acestei garanții constă în renunțarea expresă a garantului la beneficiul discuțiunii și la beneficiul diviziunii, ceea ce conferă organului fiscal o poziție privilegiată, similară cu cea a unui creditor beneficiar al unei obligații solidare. Această renunțare permite organului fiscal să solicite direct stingerea obligației de la debitorul garant, fără a fi necesară urmărirea prealabilă a debitorului principal (beneficiul discuțiunii) și fără a fi obligat să dividă datoria între mai mulți garanți (beneficiul diviziunii).
Articolul distinge două categorii principale de debitori garanți: a) persoanele care își asumă voluntar această calitate printr-un angajament de plată sau un alt act autentic, cu condiția constituirii unei garanții reale, caz în care răspunderea este limitată la suma garantată și la valoarea realizată din garanție; și b) persoanele juridice, pentru obligațiile fiscale ale sediilor lor secundare, caz în care răspunderea este impusă direct de lege. Această din urmă situație subliniază unitatea juridică a persoanei juridice, indiferent de structura sa internă.
Prevederile subsecvente ale articolului stabilesc competența de aprobare a procedurii de aplicare, diferențiind între creanțele fiscale administrate de organul fiscal central (ANAF) și cele administrate de organul fiscal local (Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, cu avizul Ministerului Finanțelor Publice). Prin această reglementare, legiuitorul urmărește consolidarea mecanismelor de colectare a creanțelor bugetare și asigurarea stabilității veniturilor publice.
Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.
Legea Aplicată