(1)Constituie probă orice
element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau
inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a
săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru
justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea
adevărului în procesul penal.
(2)
Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace:
a)declaraţiile
suspectului sau ale inculpatului;
b)declaraţiile
persoanei vătămate;
c)declaraţiile
părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;
d)declaraţiile
martorilor;
e)înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare,
procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;
f)orice
alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
(3)Procedeul probatoriu este modalitatea legală de
obţinere a mijlocului de probă.
Doctrină și ExplicațiiExplicații și Interpretări Articolul 97 din Codul de Procedură Penală reprezintă o piatră de temelie în reglementarea activității probatorii, definind noțiunea de probă și enumerând mijloacele specifice de obținere a acesteia în cadrul procesului penal. Paragraful (1) subliniază funcția fundamentală a probei: stabilirea adevărului material, identificarea autorului infracțiunii și clarificarea tuturor împrejurărilor relevante pentru o soluționare justă a cauzei. Această definiție amplă reflectă principiul aflării adevărului, pilon central al procesului penal român.
Paragraful (2) enumeră, într-o manieră care combină exhaustivitatea cu flexibilitatea, principalele categorii de mijloace de probă. Deși lista cuprinde mijloace clasice precum declarațiile participanților (suspect, inculpat, persoană vătămată, martori, părți), înscrisurile, rapoartele de expertiză/constatare și mijloacele materiale de probă, lit. f) permite utilizarea "oricărui alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege". Această prevedere este esențială pentru adaptabilitatea procesului penal la noile realități și tehnologii, respectând totodată principiul legalității obținerii probelor (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Paragraful (3) operează o distincție doctrinară și practică fundamentală între "mijlocul de probă" (suportul fizic sau forma prin care proba se materializează) și "procedeul probatoriu" (modalitatea legală, procedurală, prin care mijlocul de probă este obținut și administrat). De exemplu, declarația unui martor este un mijloc de probă, iar audierea martorului este procedeul probatoriu. Această distincție subliniază importanța conformității cu normele procedurale în etapa de obținere a probelor, orice abatere putând atrage nulitatea probei conform Art. 102 C.pr.pen. Legalitatea obținerii și administrării probelor este crucială pentru validitatea acestora și pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în cadrul procesului penal.
Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.
Legea Aplicată