(1)

Executarea

pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi

amânată în următoarele cazuri:

a)când se constată, pe baza unei expertize

medico-legale, că persoana condamnată suferă de o boală

care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a

Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face

imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii

nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua

sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă

instanţa apreciază că amânarea executării şi

lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea

publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână

pentru o durată determinată;

b)când persoana condamnată este gravidă sau are

un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână

până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.

(2)În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), amânarea

executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat

şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului

medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune

sau prin alte acţiuni vătămătoare, sau în situaţia în

care se sustrage efectuării expertizei medico-legale.

(3)Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii

sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror

şi de condamnat.

(4)Cererea poate fi retrasă de persoana care a

formulat-o.

(5)Hotărârile prin care se dispune amânarea

executării pedepsei sunt executorii de la data pronunţării.

(6)În cazul în care în timpul amânării executării

pedepsei pe numele condamnatului este emis un alt mandat de executare a

pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea

termenului de amânare stabilit de instanţă sau, după caz,

până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.

(7)Hotărârea prin care instanţa se

pronunţă asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate

fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară,

în termen de 3 zile de la comunicare.