(1)O cale de atac poate fi
exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată,
dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate motivele
existente la data declarării acelei căi de atac.
(2)Dacă prin aceeaşi
hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea
este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru
cererea principală.
(3)În cazul în care prin
aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri principale
sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului,
hotărârea în întregul ei este supusă apelului. Hotărârea
dată în apel este supusă recursului.
(4)Dacă hotărârea cu
privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă
nici apelului şi nici recursului, soluţia cu privire la celelalte
cereri este supusă căilor de atac în condiţiile legii.
(5)În cazurile prevăzute la
alin. (2)-(4), termenul de apel sau, după caz, de recurs este cel de drept
comun, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel.
Doctrină și ExplicațiiExplicații și Interpretări Articolul 460 din Codul de Procedură Civilă consacră principiul fundamental al unicității căii de atac împotriva unei hotărâri judecătorești. Conform acestui principiu, o hotărâre nu poate fi atacată decât o singură dată cu aceeași cale de atac, pentru toate motivele existente la momentul declarării sale, în vederea asigurării stabilității raporturilor juridice și a celerității procesului. Articolul detaliază și soluțiile legislative pentru situațiile complexe în care prin aceeași hotărâre sunt soluționate cereri cu regim procedural diferit în privința căilor de atac. Astfel, alin. (2) stabilește că, dacă hotărârea include cereri accesorii, ea va fi supusă căii de atac prevăzute pentru cererea principală (principiul *accessorium sequitur principale*). Alin. (3) reglementează cazul concurrenței dintre apel și recurs pentru cereri diferite soluționate prin aceeași hotărâre, impunând prevalența apelului ca voie devolutivă de atac, hotărârea dată în apel fiind apoi susceptibilă de recurs. Alin. (4) prevede o excepție pentru situațiile în care o cerere nu este supusă nici apelului, nici recursului, permițând ca celelalte cereri să fie atacate conform legii. În fine, alin. (5) statuează că, în toate aceste ipoteze complexe, termenul de exercitare a căii de atac este cel de drept comun, chiar dacă legi speciale ar prevedea altfel, asigurând o uniformitate și previzibilitate în aplicarea termenelor procesuale. Principiul unicității este esențial pentru evitarea unei multiplicări inutile a procedurilor judiciare și pentru claritatea regimului juridic al hotărârilor.
Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.