Art. 435: Obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii

Art. 35 - Părțile; Art. 39 - Calitatea de parte; Art. 60 - Intervenția voluntară principală; Art. 61 - Intervenția voluntară accesorie; Art. 62 - Chemarea în judecată a altor persoane; Art. 63 - Chemarea în garanție; Art. 73 - Terța opoziție; Art. 430 - Puterea de lucru judecat; Art. 431 - Limitele puterii de lucru judecat; Art. 432 - Excepția puterii de lucru judecat; Art. 632 - Titlurile executorii

Articolul 435 din Codul de Procedură Civilă reglementează două principii fundamentale ale efectelor hotărârilor judecătorești: obligativitatea (sau efectul relativ) și opozabilitatea. Alineatul (1) consacră principiul relativității efectelor hotărârii (res judicata inter partes), stipulând că hotărârea judecătorească este obligatorie și își produce efectele juridice exclusiv între părțile litigante care au figurat în proces (sau reprezentanții lor legali) și succesorii acestora (cu titlu universal, particular sau universal). Această obligativitate împiedică repunerea în discuție, pe calea unei noi judecăți, a drepturilor și situațiilor juridice deja tranșate definitiv. Alineatul (2) stabilește principiul opozabilității hotărârii față de terți. Deși hotărârea nu creează drepturi sau obligații direct în sarcina terților, aceștia trebuie să o respecte ca pe un fapt juridic. Hotărârea judecătorească este opozabilă erga omnes, putând fi invocată împotriva oricărei alte persoane decât părțile. Terții pot, totuși, în condițiile legii, să dovedească contrariul sau să conteste efectele acesteia prin căi extraordinare de atac, precum terța opoziție (Art. 73 CPC), dacă hotărârea le-a vătămat drepturile sau interesele legitime, asigurând astfel stabilitatea și securitatea raporturilor juridice.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.