Art. 421: Hotărârea de perimare

Art. 416 - Noțiunea perimării; Art. 417 - Începutul cursului perimării; Art. 418 - Suspendarea perimării; Art. 419 - Întreruperea perimării; Art. 420 - Invocarea perimării; Art. 423 - Efectele perimării; Art. 424 - Perimarea cererii de chemare în judecată; Art. 425 - Excepții de la perimare; Art. 456 - Hotărârile supuse recursului; Art. 463 - Termenul de recurs; Art. 95 - Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Articolul 421 din Codul de Procedură Civilă reglementează regimul juridic al hotărârii prin care instanța se pronunță asupra perimării. Distincția esențială se face între situația în care perimarea nu este constatată și situația în care aceasta intervine. Conform alin. (1), dacă instanța constată că perimarea nu a intervenit, aceasta pronunță o încheiere. Natura acestei încheieri este una interlocutorie sau pregătitoare, în sensul că ea nu soluționează fondul cauzei și nu poate fi atacată decât odată cu fondul procesului (principiul „separat de fond nu se poate ataca”). Pe de altă parte, alin. (2) stabilește că hotărârea prin care se constată intervenția perimării este o hotărâre definitivă și este supusă recursului, ca o cale extraordinară de atac. Termenul de recurs este unul scurt, de 5 zile de la pronunțare, reflectând urgența soluționării aspectelor procedurale. O particularitate importantă vizează cazurile în care perimarea este constatată de o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ipoteză în care recursul este judecat de Completul de 5 judecători, subliniind importanța și specificul soluționării unor astfel de litigii la nivelul instanței supreme.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.