(1)Reclamantul poate să

renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în

şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă.

(2)Cererea se face personal sau prin

mandatar cu procură specială.

(3)Dacă renunţarea s-a

făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată,

instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile

de judecată pe care pârâtul le-a făcut.

(4)Dacă reclamantul

renunţă la judecată la primul termen la care părţile

sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face

decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă

pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că

renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen

până la care să îşi exprime poziţia faţă de

cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul

acordat se consideră acord tacit la renunţare.

(5)Când renunţarea la

judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac,

instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea,

în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor

pronunţate în cauză.

(6)Renunţarea la judecată

se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat

de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de

renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este

definitivă.