Art. 270: Putere doveditoare
📅 Articol actualizat la zi: Ianuarie 2026
(1)Înscrisul autentic face
deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la
declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de
către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii.
(2)Declaraţiile
părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la
proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de
oricare alte persoane.
(3)Dispoziţiile alin. (2) sunt
aplicabile şi în cazul menţiunilor din înscris care sunt în
directă legătură cu raportul juridic al părţilor,
fără a constitui obiectul principal al actului. Celelalte menţiuni
constituie, între părţi, un început de dovadă scrisă.
Articole Conexe / Referințe
Art. 249 - Sarcina probei (CPC); Art. 250 - Obiectul probei (CPC); Art. 255 - Principiul liberului acces la probe (CPC); Art. 269 - Definiția înscrisului autentic (CPC); Art. 271 - Forța probantă a înscrisului sub semnătură privată (CPC); Art. 272 - Înscrisurile în formă electronică (CPC); Art. 273 - Data certă a înscrisurilor sub semnătură privată (CPC); Art. 304 - Verificarea de scripte (CPC); Art. 305 - Înscrierea în fals (CPC); Art. 306 - Procedura înscrierii în fals (CPC); Art. 307 - Efectele înscrierii în fals (CPC); Art. 1171 - Înscrisurile (Codul Civil); Art. 1172 - Înscrisul autentic (Codul Civil); Art. 1173 - Forța probantă a înscrisului autentic (Codul Civil)
Doctrină și Explicații
Explicații și InterpretăriArticolul 270 din Codul de Procedură Civilă reglementează puterea doveditoare a înscrisului autentic, stabilind o distincție esențială între diferitele categorii de mențiuni din cuprinsul său. Alin. (1) consacră principiul 'deplinei dovezi' pentru constatările făcute personal de către agentul instrumentator (e.g., notar public, grefier, executor judecătoresc), în limitele atribuțiilor sale. Această forță probantă este absolută ('erga omnes') și nu poate fi combătută decât prin procedura complexă a înscrierii în fals. Prezumția de autenticitate și veridicitate a acestor constatări este una absolută ('juris et de jure'). Alin. (2) reglementează forța probantă a declarațiilor părților consemnate în înscrisul autentic. Acestea fac dovadă până la proba contrară, atât între părți, cât și față de terți, ceea ce înseamnă că pot fi infirmate prin orice mijloc de probă admisibil, prezumția fiind una relativă ('juris tantum'). Alin. (3) extinde regimul probatoriu al alin. (2) la mențiunile din înscris care, deși nu constituie obiectul principal al actului, sunt în legătură directă cu raportul juridic dintre părți. Celelalte mențiuni, fără legătură directă cu actul juridic principal, constituie un simplu început de dovadă scrisă, necesitând completare cu alte mijloace de probă pentru a face dovadă.
Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.
Ai nevoie de explicații suplimentare despre acest articol?
Discută cu Juristul AI despre acest articol