Art. 26: Legea aplicabilă mijloacelor de probă

Noul Cod Civil: Art. 6 (Aplicarea legii civile în timp); Noul Cod Civil: Art. 2512 (Dispoziții generale privind proba); Noul Cod Civil: Art. 2517 (Admisibilitatea probelor); Noul Cod Civil: Art. 2518 (Prezumțiile); Noul Cod Civil: Art. 2520 (Proba prin înscrisuri); Noul Cod de Procedură Civilă: Art. 249 (Sarcina probei); Noul Cod de Procedură Civilă: Art. 252 (Admisibilitatea probelor); Noul Cod de Procedură Civilă: Titlul II, Capitolul III, Secțiunea I (Dispoziții generale privind probele); Noul Cod de Procedură Civilă: Art. 450 (Prezumțiile)

Articolul 26 din Codul de Procedură Civilă reglementează un principiu fundamental în materia aplicării legii procesual civile în timp, operând o distincție esențială între condițiile de fond ale probelor și modul lor de administrare. Astfel, alin. (1) stabilește că legea aplicabilă condițiilor de admisibilitate și puterii doveditoare a probelor preconstituite (care își capătă existența și forța probantă în afara procesului, la momentul producerii faptelor juridice, cum ar fi înscrisurile) și a prezumțiilor legale este cea în vigoare la data producerii sau săvârșirii faptelor juridice care constituie obiectul probațiunii. Această soluție reflectă principiul neretroactivității legii și exigența ca valoarea probatorie a unui act sau fapt să fie evaluată conform normelor existente la momentul la care a fost creată. Pe de altă parte, alin. (2) consacră principiul imediatității aplicării legii procesuale noi ('tempus regit actum'), prevăzând că administrarea probelor (adică modalitățile procedurale de propunere, încuviințare și executare a mijloacelor de probă în fața instanței) se realizează potrivit legii în vigoare la data administrării lor. Această distincție clară este crucială pentru evitarea confictelor de legi în timp în procesul civil și asigurarea securității raporturilor juridice.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.