Art. 253: Posibilitatea cunoaşterii din oficiu

Art. 13 alin. (2) CPC - Rolul activ al judecătorului; Art. 249 CPC - Sarcina probei; Art. 250 CPC - Dovada; Art. 251 CPC - Obiectul probei; Art. 2557 NCC - Aplicarea legii străine; Art. 2558 NCC - Cunoaşterea şi interpretarea legii străine; Art. 2559 NCC - Proba legii străine; Art. 2560 NCC - Excluderea aplicării legii străine

Articolul 253 din Codul de Procedură Civilă reglementează un aspect esențial al aplicării dreptului străin în fața instanțelor românești. Acesta stabilește un sistem mixt în ceea ce privește calificarea și cunoașterea legii străine: deși instanța are posibilitatea de a lua cunoștință din oficiu de dreptul unui stat străin (indicând o tendință spre principiul `iura novit curia` în această materie), această posibilitate este condiționată imperativ de invocarea prealabilă a dreptului străin de către una dintre părți. Prin urmare, dreptul străin nu este tratat pur ca un fapt ce trebuie probat exclusiv de părți, dar nici ca o normă juridică internă pe care judecătorul o cunoaște pe deplin din oficiu fără nicio intervenție a părților. Sarcina invocării revine, așadar, părților interesate. În ceea ce privește proba propriu-zisă a conținutului legii străine, articolul face o trimitere expresă la dispozițiile relevante din Codul Civil (îndeosebi Art. 2557-2559 NCC), care detaliază modalitățile de ascertainment a conținutului și interpretării acesteia, inclusiv prin documente oficiale sau expertize. Această abordare echilibrează rolul activ al judecătorului cu principiul disponibilității, asigurând în același timp o bază legală solidă pentru determinarea corectă a normelor de drept internațional privat aplicabile.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.