Art. 243: Împrejurări care pun capăt procesului

Art. 406 - Renunțarea la judecată; Art. 407 - Renunțarea la dreptul pretins; Art. 438 - Tranzacția; Art. 439 - Efectele tranzacției; Art. 246 - Soluționarea excepțiilor; Art. 248 - Soluționarea excepțiilor care fac inutilă cercetarea fondului; Art. 396 - Pronunțarea hotărârii; Art. 424 - Formele hotărârii; Art. 416 - Perimarea cererii

Articolul 243 din Codul de Procedură Civilă reglementează o serie de modalități de stingere a procesului civil fără a mai fi necesară dezbaterea pe fond a cauzei. Aceste împrejurări reflectă manifestări ale principiului disponibilității, care guvernează procesul civil și permite părților să dispună de soarta judecății, contribuind la celeritatea și eficiența justiției. Principalele modalități enumerate sunt: 1) Renunțarea la judecarea cererii de chemare în judecată, un act unilateral de dispoziție al reclamantului prin care acesta abandonează procesul inițiat, fără a afecta însă dreptul material. 2) Renunțarea la dreptul pretins, un act de dispoziție mai grav, prin care reclamantul nu doar abandonează procesul, ci stinge însuși dreptul subiectiv dedus judecății, având efecte definitive și irevocabile. 3) Învoiala părților (tranzacția judiciară), un contract prin care părțile termină sau preîntâmpină un litigiu prin concesii reciproce, iar când este consemnată într-o hotărâre, are puterea lucrului judecat. 4) Admiterea unor cereri sau excepții procesuale dirimante (precum excepția lipsei calității procesuale, excepția autorității de lucru judecat, excepția prescripției) care, odată admise, fac inutilă continuarea judecății pe fond. În toate aceste cazuri, judecătorul se pronunță printr-o hotărâre care constată și consfințește încetarea procesului, fără a analiza fondul litigiului.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.