Art. 141: Cererea de strămutare

Art. 132 - Cazuri de abţinere; Art. 133 - Cazuri de recuzare; Art. 134 - Judecătorul care a participat la judecată; Art. 135 - Judecata cererii de recuzare sau abţinere; Art. 139 - Efectele recuzării şi abţinerii; Art. 140 - Cazurile de strămutare; Art. 142 - Procedura de soluţionare a cererii de strămutare; Art. 143 - Efectele strămutării; Art. 129 - Determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti; Art. 9 - Rolul procurorului

Articolul 141 din Codul de Procedură Civilă reglementează aspectele esențiale ale cererii de strămutare a unui proces civil, identificând motivele, titularii cererii și momentul procesual în care aceasta poate fi formulată. Textul legal distinge două temeiuri fundamentale: bănuiala legitimă și siguranța publică. Bănuiala legitimă vizează situațiile în care există îndoieli serioase cu privire la imparțialitatea sau obiectivitatea judecătorilor instanței competente, de natură să compromită încrederea în actul de justiție. Cererea pe acest temei poate fi formulată de către partea interesată în orice fază a procesului. Siguranța publică reprezintă un motiv excepțional, ce vizează situații în care judecarea cauzei la instanța competentă ar putea genera tulburări grave ale ordinii publice. Din considerente de ordine publică și pentru a proteja interesul general, legitimarea activă pentru o astfel de cerere aparține exclusiv procurorului general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Ambele tipuri de cereri de strămutare pot fi formulate în orice fază a procesului, de la înregistrarea cererii de chemare în judecată până la momentul rămânerii definitive a hotărârii, subliniind caracterul său de remediu procedural disponibil pe parcursul întregii desfășurări a litigiului. Strămutarea este o excepție de la principiul stabilității competenței instanțelor și urmărește garantarea dreptului la un proces echitabil.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.