(1)Când în faţa instanţei

de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu

sau la cererea părţilor, ea este obligată să

stabilească instanţa judecătorească competentă ori,

dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională

competent.

(2)Dacă instanţa se

declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate

fi atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în

cauză.

(3)Dacă instanţa se

declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei

căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei

judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicţională competent.

(4)Dacă instanţa se

declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă

întrucât este de competenţa unui organ fără activitate

jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa instanţelor române,

hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic

superioară.