(1)Când în faţa instanţei
de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu
sau la cererea părţilor, ea este obligată să
stabilească instanţa judecătorească competentă ori,
dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională
competent.
(2)Dacă instanţa se
declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate
fi atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în
cauză.
(3)Dacă instanţa se
declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei
căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei
judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate
jurisdicţională competent.
(4)Dacă instanţa se
declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă
întrucât este de competenţa unui organ fără activitate
jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa instanţelor române,
hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic
superioară.
Doctrină și ExplicațiiExplicații și Interpretări Articolul 132 din Codul de Procedură Civilă reglementează regimul juridic al soluționării excepției de necompetență, consolidând rolul instanței în asigurarea distribuirii corecte a cauzelor. Indiferent dacă excepția este invocată din oficiu sau de către părți, instanța are obligația de a stabili instanța sau organul jurisdicțional competent. Diferențierea fundamentală rezidă în soluția adoptată de instanță: a) Dacă instanța se declară competentă, procesul continuă, iar încheierea prin care s-a soluționat excepția nu poate fi atacată decât odată cu fondul cauzei, prin intermediul căii de atac declarate împotriva hotărârii finale (apel sau recurs, după caz). b) Dacă instanța se declară necompetentă în favoarea unei alte instanțe judecătorești sau a unui alt organ cu activitate jurisdicțională, hotărârea de declinare nu este supusă niciunei căi de atac, iar dosarul este trimis de îndată instanței competente. Această soluție procedurală are ca scop celeritatea judecării cauzei, evitând întârzieri prin litigii pe marginea competenței. c) O situație distinctă este reglementată la alin. (4), unde instanța se declară necompetentă și respinge cererea ca inadmisibilă fie pentru că aparține competenței unui organ fără activitate jurisdicțională (ex: o autoritate administrativă), fie pentru că nu este de competența instanțelor române (competența internațională). În aceste cazuri, hotărârea de respingere este supusă doar recursului la instanța ierarhic superioară, justificat de importanța și caracterul definitiv al unei astfel de soluții care, practic, închide litigiul în fața instanțelor judecătorești românești.
Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.