(1)Necompetenţa generală a

instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de

părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii.

(2)

Necompetenţa

materială şi teritorială de ordine publică trebuie

invocată de părţi ori de către judecător la primul

termen de judecată la care părţile sunt legal citate în

faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

*) Prin Decizia nr.

4/2023

Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii şi,

în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea

unitară a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 130 alin.

(2), art. 131 alin. (1), art. 133 şi 136 din Codul de procedură

civilă, competenţa materială procesuală a instanţei de

control judiciar se va determina:

- cu respectarea specializării

primei instanţe (complet/secţie), care se va aplica în mod

corespunzător şi în calea de atac;

- în considerarea obiectului şi

naturii litigiului, astfel cum au fost acestea stabilite de instanţa de

fond, în cazul soluţionării în prim grad de jurisdicţie a

litigiului de către o instanţă care nu cuprinde structuri

specializate (secţii/completuri).

(3)Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată

doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este

obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care

părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi

pot pune concluzii.

(4)Dacă necompetenţa nu

este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o

instanţă necompetentă nu va putea cere declararea

necompetenţei.