Art. 125: Cererea în constatare

Art. 35 - Condițiile de exercitare a acțiunii civile; Art. 36 - Obiectul cererii de chemare în judecată; Art. 94 - Competența materială a judecătoriilor; Art. 95 - Competența materială a tribunalelor; Art. 107 - Competența teritorială generală; Art. 129 - Excepția de necompetență; Art. 130 - Invocarea excepției de necompetență; Art. 131 - Verificarea competenței

Articolul 125 din Codul de Procedură Civilă stabilește o regulă fundamentală privind determinarea competenței instanțelor judecătorești în cazul acțiunilor în constatare. Această normă prevede că, indiferent dacă o cerere urmărește constatarea existenței sau a inexistenței unui drept, competența materială și teritorială a instanței se stabilește prin raportare la regulile aplicabile cererilor având ca obiect realizarea (executarea) aceluiași drept. Rațiunea acestei reglementări constă în evitarea eludării normelor de competență prin formularea unei cereri în constatare în locul unei cereri în realizare, având în vedere că ambele tipuri de acțiuni vizează, în esență, același drept subiectiv. Astfel, chiar dacă acțiunea în constatare nu tinde la valorificarea forțată a unui drept, ci doar la clarificarea situației juridice, ea implică un litigiu virtual sau actual legat de un drept ce ar putea face obiectul unei acțiuni în realizare. O interpretare sistematică a textului impune corelarea sa cu dispozițiile art. 35 N.C.P.C. privind interesul legitim, actual și personal, o condiție esențială pentru admisibilitatea oricărei acțiuni civile, cu precădere a celei în constatare, care este subsidiară acțiunii în realizare.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.