(1)

Recunoaşterea hotărârii străine poate fi refuzată

pentru oricare dintre următoarele cazuri:

a)hotărârea

este manifest contrară ordinii publice de drept internaţional privat

român; această incompatibilitate se apreciază ţinându-se seama,

în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică română

şi de gravitatea efectului astfel produs;

b)hotărârea

pronunţată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de

drepturile lor a fost obţinută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza

incidenţei legii aplicabile conform dreptului internaţional privat

român;

c)procesul

a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o

hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se

află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării

instanţei străine;

d)este

inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în

străinătate şi susceptibilă de a fi recunoscută în

România;

e)instanţele

române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei;

f)a fost

încălcat dreptul la apărare;

g)hotărârea

poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost

pronunţată.

(2)Recunoaşterea nu poate fi refuzată

pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat

hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea care ar

fi fost determinată de dreptul internaţional privat român, afară

numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea

unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de

cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române.