(1)

Hotărârile referitoare la alte procese decât cele prevăzute

la art. 1.095 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea

lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele

condiţii:

a)hotărârea

este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată;

b)instanţa

care a pronunţat-o a avut, potrivit legii statului de sediu,

competenţa să judece procesul fără însă a fi

întemeiată exclusiv pe prezenţa pârâtului ori a unor bunuri ale sale

fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu

al respectivei jurisdicţii;

c)există

reciprocitate în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine

între România şi statul instanţei care a pronunţat

hotărârea.

(2)Dacă hotărârea a fost

pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, ea

trebuie să constate, de asemenea, că părţii în cauză

i-au fost înmânate în timp util atât citaţia pentru termenul de dezbateri

în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a

dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac

împotriva hotărârii.

(3)Caracterul nedefinitiv al

hotărârii străine, decurgând din omisiunea citării persoanei

care nu a participat la proces în faţa instanţei străine, poate

fi invocat numai de către acea persoană.