(1)Mijloacele de probă pentru

dovedirea unui act juridic şi forţa probantă a înscrisului

constatator sunt cele prevăzute de legea convenită de

părţi, când legea locului încheierii actului juridic le acordă

această libertate. În lipsa acestei libertăţi sau când

părţile n-au uzat de ea, se aplică legea locului încheierii

actului juridic.

(2)Probaţiunea faptelor este

supusă legii locului unde ele s-au produs ori au fost săvârşite.

(3)Cu toate acestea, legea

română este aplicabilă, dacă ea admite şi alte mijloace de

probă decât cele prevăzute de legile stabilite conform prevederilor

alin. (1) şi (2). Legea română se aplică şi în cazul în

care ea acceptă proba cu martori şi cu prezumţii ale

judecătorului, chiar şi în situaţiile în care aceste mijloace de

probă nu ar fi admisibile conform legii străine declarate

aplicabilă.

(4)Proba stării civile şi

puterea doveditoare a actelor de stare civilă sunt guvernate de legea

locului unde a fost întocmit înscrisul invocat.

(5)Administrarea probelor în

procesul civil internaţional este guvernată de legea română.