(1)Instanţa română de la

locul cu care cauza prezintă o legătură suficientă devine

competentă să soluţioneze cauza, deşi legea nu prevede

competenţa instanţelor române, dacă se dovedeşte că nu

este posibilă introducerea unei cereri în străinătate sau

că nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă

în străinătate.

(2)În situaţiile prevăzute

la alin. (1), dacă cererea este formulată de un cetăţean

român sau apatrid domiciliat în România ori de o persoană juridică de

naţionalitate română, competenţa instanţei române este

obligatorie.