(1)Când, în materii având ca obiect

drepturi de care ele dispun liber conform legii române, părţile au

convenit valabil competenţa instanţelor române de a judeca litigii

actuale sau eventuale privind asemenea drepturi, instanţele române sunt

singurele competente.

(2)Cu excepţia cazurilor în

care prin lege se dispune altfel, instanţa română în faţa

căreia pârâtul este chemat rămâne competentă de a judeca

cererea, dacă pârâtul se prezintă în faţa instanţei şi

formulează apărări în fond, fără a invoca

excepţia de necompetenţă, cel mai târziu până la terminarea

cercetării procesului în faţa primei instanţe.

(3)În situaţiile prevăzute

la alin. (1) şi (2), instanţa română sesizată poate

respinge cererea, când din ansamblul circumstanţelor rezultă că

litigiul nu prezintă nicio legătură semnificativă cu

România.