(1)

Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei

dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

a)infracţiunea

săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere

natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul

şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul

urmărit;

b)în

raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior

săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru

înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum

şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa

apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportuna din cauza

consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.

(2)

Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:

a)infractorul

a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute

în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea

ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

b)faţă

de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei

în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este

judecat;

c)infractorul

s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat

zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării

şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a

participanţilor;

d)pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani.

(3)În caz de concurs de

infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune

dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite

condiţiile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2).