(1)Nu constituie infracţiune
fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa
unei stări, situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul
penal al faptei.
(2)Dispoziţiile alin. (1) se
aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea
penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării,
situaţiei ori împrejurării respective nu este ea însăşi
rezultatul culpei.
(3)Nu constituie
circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant
starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în
momentul săvârşirii infracţiunii.
(4)Prevederile alin. (1)-(3) se
aplică în mod corespunzător şi în cazul necunoaşterii unei
dispoziţii legale extrapenale.
(5)Nu este imputabilă fapta prevăzută de
legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau
cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei
împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată.
Doctrină și ExplicațiiExplicații și Interpretări Articolul 30 din Codul Penal reglementează eroarea ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei sau imputabilitatea acesteia. Textul distinge, implicit, între eroarea de fapt (alineatele 1-3) și eroarea de drept (alineatele 4 și 5).
**Eroarea de fapt (alin. 1-3)**: Conform alin. (1), nu constituie infracțiune fapta săvârșită de persoana care, în momentul comiterii, nu cunoștea o stare, situație sau împrejurare de care depinde caracterul penal al faptei. Aceasta se referă la necunoașterea oricărui element de fapt ce ține de latura obiectivă sau subiectivă, esențial pentru existența infracțiunii (de exemplu, necunoașterea calității de funcționar public în cazul infracțiunilor de serviciu sau a faptului că un bun este străin în cazul furtului). Eroarea de fapt esențială înlătură vinovăția, deoarece autorul nu a putut previzioniza și/sau dori rezultatul ilicit.
Alin. (2) extinde aplicabilitatea dispozițiilor alin. (1) și la infracțiunile săvârșite din culpă, cu o condiție esențială: necunoașterea stării, situației sau împrejurării să nu fie ea însăși rezultatul culpei. Aceasta înseamnă că eroarea de fapt scuzabilă (neculpabilă) înlătură culpa, iar eroarea de fapt nescuzabilă (culpabilă) nu înlătură răspunderea pentru infracțiunea culpoasă.
Alin. (3) precizează că necunoașterea unei stări, situații sau împrejurări, chiar dacă nu înlătură caracterul penal al faptei (de exemplu, nu a fost esențială pentru existența infracțiunii de bază), nu poate constitui o circumstanță agravantă sau un element circumstanțial agravant. Aceasta protejează infractorul de o agravare a răspunderii pe baza unor fapte pe care nu le-a cunoscut.
**Eroarea de drept (alin. 4-5)**: Alin. (4) extinde prevederile alin. (1)-(3) la necunoașterea unei dispoziții legale extrapenale. Aceasta este eroarea de drept extrapenal, care, dacă este esențială pentru caracterul penal al faptei (de exemplu, necunoașterea unei norme civile care definește un bun ca fiind proprietate publică), poate înlătura, de asemenea, caracterul penal al faptei, în aceleași condiții ca eroarea de fapt.
Alin. (5) se referă la eroarea de drept penal, adică necunoașterea sau cunoașterea greșită a caracterului ilicit al faptei (ignoranța legii penale). Spre deosebire de regula generală 'nemo censetur ignorare legem' (nimeni nu se poate scuza invocând necunoașterea legii), acest alineat prevede o excepție de neimputabilitate: fapta nu este imputabilă dacă necunoașterea sau cunoașterea greșită a caracterului ilicit este cauzată de o împrejurare care nu putea fi în niciun fel evitată. Aceasta este o formă de 'eroare invincibilă' sau 'eroare scuzabilă', recunoscută doar în cazuri excepționale, când autorul nu ar fi putut, în mod obiectiv, să cunoască interdicția penală. Spre deosebire de alin. (1) care înlătură caracterul penal al faptei, alin. (5) înlătură doar imputabilitatea, lăsând fapta să rămână ilicită, dar nepedepsibilă pentru autorul aflat în această situație excepțională.
Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.
Legea Aplicată