Art. 129: Norma de muncă

Art. 112 - Durata normală a timpului de muncă; Art. 118 - Programe individualizate de muncă; Art. 120 - Munca suplimentară; Art. 130 - Tipuri de norme de muncă; Art. 131 - Domeniul de aplicare a normelor de muncă; Art. 132 - Elaborarea și reexaminarea normelor de muncă; Art. 134 - Pauza de masă și alte pauze; Art. 135 - Repausul zilnic; Art. 159 - Definiția legală a salariului și egalitatea de tratament; Art. 160 - Elementele salariului

Articolul 129 din Codul Muncii oferă definiția fundamentală a normei de muncă, un concept esențial în dreptul muncii român, care stă la baza organizării și evaluării activității profesionale. Norma de muncă este definită ca fiind cantitatea de muncă necesară pentru îndeplinirea anumitor operațiuni sau lucrări de către un salariat cu o calificare adecvată, lucrând la o intensitate considerată normală, în condiții tehnologice și de muncă predeterminate. Această definiție subliniază caracterul obiectiv al normei, legat de procesul de muncă în sine, dar și elementul subiectiv al performanței salariatului (calificare, intensitate). Articolul detaliază și componentele temporale ale normei de muncă: timpul productiv (efectiv lucrat), timpul alocat întreruperilor impuse de procesul tehnologic (ex: așteptare, reglaje) și timpul pentru pauzele legale (ex: pauza de masă, pauze fiziologice) incluse în programul de muncă. Doctrina juridică subliniază importanța normei de muncă nu doar pentru planificarea și organizarea activității angajatorului, ci și pentru stabilirea salariului în sistemele de salarizare în acord sau pe bază de performanță, precum și pentru evaluarea productivității și eficienței muncii. Normarea muncii este un instrument de management al resurselor umane, care urmărește optimizarea raportului dintre efortul depus și rezultatele obținute, respectând în același timp drepturile salariaților la repaus și condiții de muncă adecvate.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.