(1)
Intervertirea detenţiei precare în posesie nu se poate face decât
în următoarele cazuri:
a)dacă
detentorul precar încheie cu bună-credinţă un act translativ de
proprietate cu titlu particular cu altă persoană decât cu
proprietarul bunului;
b)dacă
detentorul precar săvârşeşte împotriva posesorului acte de
rezistenţă neechivoce în privinţa intenţiei sale de a
începe să se comporte ca un proprietar; în acest caz, intervertirea nu se
va produce însă mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru
restituirea bunului;
c)dacă
detentorul precar înstrăinează bunul, printr-un act translativ de
proprietate cu titlu particular, cu condiţia ca dobânditorul să fie
de bună-credinţă.
(2)În cazul imobilelor înscrise în
cartea funciară, dobânditorul este de bună-credinţă
dacă înscrie dreptul în folosul său întemeindu-se pe cuprinsul
cărţii funciare, în celelalte cazuri, este de
bună-credinţă dobânditorul care nu cunoştea şi nici nu
trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa
calităţii de proprietar a celui de la care a dobândit bunul.
Doctrină și ExplicațiiExplicații și Interpretări Articolul 920 din Codul Civil reglementează expres și limitativ cazurile de intervertire a detenției precare în posesie. Intervertirea este mecanismul juridic prin care un detentor precar (cel care exercită o stăpânire materială a bunului recunoscând dreptul altuia, precum chiriașul, comodatarul sau depozitarul) devine posesor. Această transformare este esențială deoarece doar posesia, și nu detenția precară, este susceptibilă de a duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune (prescripție achizitivă).
Texul legal prevede trei ipoteze restrictive de intervertire, eliminând orice altă modalitate. Prima ipoteză (alin. 1 lit. a) vizează situația în care detentorul precar încheie, cu bună-credință, un act translativ de proprietate cu titlu particular (ex: vânzare, schimb) cu o altă persoană decât adevăratul proprietar (achiziție a non domino). În acest caz, buna-credință a dobânditorului (detentorului precar) la momentul încheierii actului este determinantă.
A doua ipoteză (alin. 1 lit. b) se referă la actele de rezistență neechivoce săvârșite de detentorul precar împotriva posesorului. Acestea trebuie să exprime fără echivoc intenția detentorului de a se comporta ca un proprietar și de a contesta dreptul posesorului. Intervertirea se produce numai după împlinirea termenului la care bunul trebuia restituit.
Cea de-a treia ipoteză (alin. 1 lit. c) apare atunci când detentorul precar înstrăinează bunul printr-un act translativ de proprietate cu titlu particular, cu condiția ca dobânditorul (terțul) să fie de bună-credință. În această situație, intervertirea operează în favoarea dobânditorului, nu a detentorului precar inițial.
Alin. (2) clarifică noțiunea de bună-credință pentru dobânditor, distingând între imobilele înscrise în cartea funciară (unde buna-credință este prezumată prin înscriere bazată pe cuprinsul cărții funciare) și celelalte cazuri (unde buna-credință presupune necunoașterea și lipsa obligației de a cunoaște lipsa calității de proprietar a transmițătorului).
Importanța Art. 920 constă în stabilirea punctului de plecare al posesiei utile, necesară pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune, punând capăt astfel caracterului precar al detenției.
Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.
Legea Aplicată