Art. 919: Prezumţia de posesie şi prezumţia de proprietate

Art. 916 - Noțiunea de posesie; Art. 917 - Obiectul posesiei; Art. 918 - Elemente constitutive ale posesiei; Art. 920 - Prezumţia de dobândire a posesiei; Art. 922 - Detenţia precară; Art. 923 - Intervertirea detenţiei precare; Art. 935 - Prezumţia de proprietate asupra bunurilor mobile; Art. 937 - Efectele posesiei de bună-credinţă în materia mobilelor; Art. 557 - Modurile de dobândire a proprietăţii; Art. 885 - Dobândirea, modificarea şi stingerea drepturilor reale; Art. 886 - Opozabilitatea faţă de terţi; Art. 888 - Înscrierea în cartea funciară; Art. 889 - Efectele înscrierii în cartea funciară; Art. 2512 - Proba şi prezumţiile

Articolul 919 din Noul Cod Civil stabilește prezumții fundamentale în materia posesiei și a dreptului de proprietate, simplificând sarcina probei. În primul rând, prevede o prezumție relativă ($juris$ $tantum$) conform căreia persoana care stăpânește un bun este prezumată a fi posesorul acestuia. Această prezumție are rolul de a facilita dovedirea posesiei. În al doilea rând, reglementează situația detenției precare: odată dovedită, aceasta se prezumă că se menține până la proba intervertirii titlului, adică momentul în care detentorul precar începe să se comporte ca un proprietar. În al treilea rând, și de o importanță capitală, articolul instituie o prezumție relativă conform căreia posesorul este considerat proprietar. Această prezumție este esențială mai ales pentru bunurile mobile, unde adesea principiul "posesia valorează titlu" ($possession$ $vaut$ $titre$) se aplică, conferind posesorului aparența și avantajul proprietarului până la proba contrară. Excepția notabilă se referă la bunurile imobile înscrise în cartea funciară, unde această prezumție nu operează, primând caracterul public și opozabil al înscrierilor din cartea funciară ca dovadă a dreptului de proprietate.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.