Art. 90: Prezumţia de domiciliu

Art. 86 - Domiciliul persoanei fizice; Art. 87 - Reședința persoanei fizice; Art. 88 - Stabilirea și schimbarea domiciliului și a reședinței; Art. 89 - Domiciliul legal; Art. 91 - Proba domiciliului și a reședinței; Art. 92 - Domiciliul minorului și al celui pus sub interdicție judecătorească; Art. 102 - Sediul persoanei juridice; Art. 107 - Domiciliul ales; Art. 109 - Domiciliul mandatarului; Art. 2512 - Proba și prezumțiile

Articolul 90 din Codul Civil instituie o prezumție legală de domiciliu, având rolul de a suplini lipsa cunoașterii domiciliului real al unei persoane fizice. Această reglementare este esențială pentru a evita incertitudinile juridice și a asigura posibilitatea localizării unei persoane în vederea exercitării drepturilor, executării obligațiilor și, mai ales, pentru desfășurarea corespunzătoare a procedurilor judiciare (ex: citare, comunicare de acte). Legea stabilește o ierarhie a soluțiilor subsidiare: în primul rând, reședința va fi considerată domiciliu dacă acesta nu este cunoscut; în al doilea rând, dacă nici reședința nu poate fi stabilită, se va recurge la locul ultimului domiciliu cunoscut; în fine, ca ultimă soluție, dacă nici aceste repere nu există, persoana fizică este considerată a domicilia la locul unde se găsește efectiv ('locus ubi est'). Această prezumție are, în general, un caracter relativ (juris tantum), putând fi răsturnată prin proba contrară, odată ce domiciliul real este stabilit și dovedit.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.