Art. 9: Interpretarea legii

Art. 1 - Izvoarele dreptului civil; Art. 2 - Aplicarea în timp a legii civile; Art. 6 - Neretroactivitatea legii civile; Art. 10 - Interzicerea abuzului de drept; Art. 14 - Buna-credinţă; Art. 1270 - Forța obligatorie a contractului; Art. 1352 - Cauze exoneratoare de răspundere; Art. 1522 - Punerea în întârziere a debitorului

Articolul 9 din Codul Civil distinge între două tipuri fundamentale de interpretare a normei juridice civile: interpretarea oficială (autentică) și interpretarea judiciară. Alineatul (1) consacră regula 'ejus est interpretari cujus est condere', stabilind că interpretarea oficială, cu forță obligatorie generală (erga omnes), aparține exclusiv organului care a edictat norma. Alineatul (2) este o inovație importantă a noului Cod Civil, tranșând o dispută doctrinală anterioară: norma interpretativă, deși clarifică sensul unei norme preexistente, nu retrogradează, ci produce efecte numai pentru viitor ('ex nunc'). Astfel, legiuitorul asimilează legea interpretativă unei legi noi, subordonând-o principiului neretroactivității. Alineatul (3) definește rolul și limitele interpretării judiciare: aceasta este realizată de instanța de judecată, are caracter incidental (se face doar pentru soluționarea unei pricini concrete) și are forță obligatorie relativă, limitată la părțile din proces ('inter partes'). Interpretarea judiciară reprezintă o componentă esențială a procesului de aplicare a dreptului, fiind indispensabilă în realizarea silogismului judiciar.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.