(1)În cazul în care o persoană
este dispărută şi există indicii că a încetat din
viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre
judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate,
dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor
informaţii sau indicii din care rezultă că era în
viaţă.
(2)Dacă data primirii ultimelor
informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu
exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socoteşte de la
sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii,
iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului
calendaristic.
Doctrină și ExplicațiiExplicații și Interpretări Articolul 49 reglementează cazul general al declarării judecătorești a morții, o procedură necontencioasă menită să soluționeze incertitudinea juridică generată de dispariția prelungită a unei persoane. Aceasta se distinge de constatarea directă a decesului, fiind aplicabilă în situații în care, deși nu există un cadavru, există indicii temeinice că persoana a încetat din viață. Condițiile cumulative sunt: (a) o persoană să fie dispărută, (b) să existe indicii că a încetat din viață, (c) să fi trecut un termen de cel puțin 2 ani de la data ultimelor informații sau indicii din care rezulta că era în viață. Cererea poate fi formulată de orice persoană interesată, care trebuie să justifice un interes legitim. Hotărârea judecătorească are caracter declarativ, stabilind o prezumție legală relativă ('juris tantum') de deces, care produce efecte 'erga omnes' până la eventuala sa anulare. Alineatul (2) instituie reguli subsidiare, de asemenea prezumții relative, pentru calculul termenului în situațiile în care data exactă a ultimelor vești este incertă, asigurând astfel aplicabilitatea practică a textului.
Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.