(1)Fiecare soţ are dreptul de a
folosi bunul comun fără consimţământul expres al celuilalt
soţ. Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se
poate face decât prin acordul soţilor.
(2)De asemenea, fiecare soţ
poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la
oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor
comune.
(3)Dispoziţiile art. 322
rămân aplicabile.
(4)În măsura în care interesele
sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act
juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate
pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi
afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.
Doctrină și ExplicațiiExplicații și Interpretări Articolul 345 din Codul Civil definește limitele autonomiei fiecărui soț în gestionarea bunurilor comune în cadrul regimului comunității legale. Se stabilește principiul conform căruia fiecare soț are un drept individual de folosință asupra bunurilor comune, fără a necesita consimțământul expres al celuilalt. O excepție esențială este impusă pentru schimbarea destinației bunului comun, operațiune care necesită acordul ambilor soți, subliniind importanța consensualismului pentru decizii care afectează substanța sau funcția bunului. De asemenea, articolul abilitează fiecare soț să încheie de unul singur acte de conservare (menite să prevină pierderea sau deteriorarea bunului), acte de administrare (care vizează exploatarea normală a bunului pentru obținerea de venituri sau foloase), precum și acte de dobândire a bunurilor comune. Această autonomie contribuie la fluidizarea administrării patrimoniului comun, evitând necesitatea unei aprobări constante. Aliniatul (3) face o trimitere expresă la Art. 322, integrând aceste dispoziții în cadrul general al administrării bunurilor comune. Un aspect fundamental al acestui articol este reglementarea consecințelor juridice în cazul în care un act încheiat de un soț prejudiciază interesele celuilalt soț sau ale comunității. Aliniatul (4) statuează că soțul prejudiciat nu poate cere anularea actului față de terții de bună-credință, ci doar daune-interese de la soțul care a încheiat actul. Această soluție legislativă prioritizează siguranța circuitului civil și protecția terților, limitând sancțiunea la o reparație pecuniară internă între soți, fără a afecta validitatea actului încheiat cu un terț de bună-credință.
Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.