(1)

În lipsa alegerii legii de către soţi, legea aplicabilă

divorţului este:

a)legea

statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa

obişnuită comună la data introducerii cererii de divorţ;

b)în

lipsa reşedinţei obişnuite comune, legea statului pe teritoriul

căruia soţii au avut ultima reşedinţă

obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre soţi

mai are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui stat la

data introducerii cererii de divorţ;

c)în

lipsa reşedinţei obişnuite a unuia din soţi pe teritoriul

statului unde aceştia au avut ultima reşedinţă

obişnuită comună, legea cetăţeniei comune a

soţilor la data introducerii cererii de divorţ;

d)în

lipsa cetăţeniei comune a soţilor, legea ultimei

cetăţenii comune a soţilor, dacă cel puţin unul dintre

ei a păstrat această cetăţenie la data introducerii cererii

de divorţ;

e)legea

română, în toate celelalte cazuri.

(2)Dacă legea

străină, astfel determinată, nu permite divorţul ori îl

admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea

română, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii de

divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa

obişnuită în România.

(3)Prevederile alin. (2) sunt

aplicabile şi în cazul în care divorţul este cârmuit de legea

aleasă de soţi.