Art. 2545: Instituirea termenului de decădere

Art. 2500 - Noțiunea și funcțiile prescripției; Art. 2501 - Domeniul de aplicare; Art. 2502 - Drepturi imprescriptibile; Art. 2503 - Excepții de la regulile generale; Art. 2512 - Proba și prezumțiile; Art. 2527 - Începutul prescripției; Art. 2530 - Suspendarea prescripției; Art. 2531 - Întreruperea prescripției; Art. 2537 - Repunerea în termen; Art. 2540 - Efectul prescripției împlinite; Art. 2541 - Nulitatea clauzelor privind prescripția

Articolul 2545 din Codul Civil reglementează instituția termenelor de decădere, o modalitate de stingere a drepturilor subiective sau de împiedicare a săvârșirii unor acte unilaterale prin neexercitarea acestora în cadrul unui interval de timp determinat. Spre deosebire de prescripția extinctivă, termenul de decădere nu vizează sancționarea pasivității titularului dreptului prin paralizarea acțiunii în justiție, ci produce direct pierderea dreptului substanțial însuși sau împiedicarea realizării actului juridic. Termenele de decădere pot fi instituite fie de lege ('ope legis'), având un caracter imperativ și, în principiu, insusceptibile de suspendare sau întrerupere, fie prin voința părților ('convenționale'), ca o manifestare a principiului libertății contractuale. Consecința nerespectării unui termen de decădere este drastică: dreptul se stinge sau actul nu mai poate fi săvârșit, fără a mai fi necesară o excepție invocată de partea adversă, judecătorul putând chiar să ia act din oficiu de împlinirea acestuia (dacă este de ordine publică sau în cazul celor legale, dacă legea permite). Această instituție contribuie la stabilitatea și securitatea raporturilor juridice.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.