Art. 2539: Cererea de chemare în judecată sau de arbitrare

Art. 2501 - Noțiunea și reglementarea prescripției; Art. 2506 - Cazurile în care prescripția nu operează; Art. 2532 - Termenul general al prescripției; Art. 2535 - Suspendarea prescripției; Art. 2537 - Întreruperea prescripției prin recunoaștere sau prin acte de procedură; Art. 2538 - Efectele întreruperii; Art. 2540 - Producerea întreruperii; Art. 2541 - Momentul întreruperii; Art. 2543 - Cauzele de suspendare; Art. 1205 - Autoritatea de lucru judecat (Cod procedură civilă); Art. 406 - Renunțarea la judecată (Cod procedură civilă); Art. 416 - Perimarea (Cod procedură civilă); Art. 174 - Nulitatea actelor de procedură (Cod procedură civilă); Art. 705 - Termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită (Cod procedură civilă)

Articolul 2539 din Codul Civil reglementează în detaliu condițiile și efectele întreruperii prescripției extinctive prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare, precum și cazurile în care această întrerupere nu operează sau își pierde efectele. Alin. (1) consacră principiul că întreruperea operează chiar și în situația în care sesizarea instanței sau a organului arbitral se face la un organ necompetent sau dacă cererea este afectată de o nulitate pentru lipsă de formă. Această dispoziție subliniază că esența întreruperii rezidă în manifestarea exterioară, neechivocă, a voinței titularului dreptului de a și-l valorifica pe cale jurisdicțională, diligența sa fiind prioritară în fața unor vicii procedurale care nu îi sunt imputabile în mod direct sau care nu afectează însăși existența demersului judiciar. Alin. (2) stabilește o serie de situații în care, deși s-a formulat o cerere, întreruperea prescripției nu se produce sau, dacă s-a produs, își pierde efectele. Acestea includ renunțarea la cerere, respingerea, anularea sau perimarea cererii printr-o hotărâre rămasă definitivă. Crucială este însă excepția prevăzută de același alineat: în cazul respingerii sau anulării cererii, dacă o nouă cerere este introdusă în termen de 6 luni de la data definitivării hotărârii și aceasta este admisă, întreruperea prescripției se consideră produsă retroactiv, de la data primei cereri. Această soluție este menită să protejeze titularul dreptului, evitând ca pierderea acestuia prin prescripție să fie o consecință a unor impedimente procedurale ce pot fi remediate într-un termen rezonabil. Alin. (3) adresează o situație particulară, respectiv pierderea puterii executorii a unei hotărâri judecătorești sau arbitrale datorită împlinirii termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită. În acest caz, întreruperea inițială a prescripției dreptului material la acțiune nu este menținută. Cu toate acestea, se permite formularea unei noi cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, iar excepția autorității de lucru judecat nu poate fi opusă, cu condiția ca dreptul de a obține obligarea pârâtului să fie imprescriptibil sau să nu se fi prescris încă. Aceasta distincție este fundamentală între prescripția dreptului la acțiune și prescripția dreptului de a obține executarea silită a unei creanțe. În final, alin. (4) extinde, prin analogie, aplicabilitatea dispozițiilor articolului și în situațiile în care întreruperea prescripției a avut loc prin invocarea pe cale de excepție (ex. apărări procesuale) a dreptului a cărui acțiune se prescrie, asigurând o coerență a reglementării indiferent de modalitatea procesuală de invocare a dreptului.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.