Art. 2504: Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa garantată

Art. 2343 - Noţiune (Ipoteca); Art. 2351 - Caracterele juridice ale ipotecii; Art. 2366 - Obiectul ipotecii; Art. 2500 - Noţiunea de prescripţie extinctivă; Art. 2501 - Domeniul de aplicare; Art. 2503 - Termenul general al prescripţiei; Art. 2505 - Efectele prescripţiei extinctive

Articolul 2504 din Codul Civil reglementează un principiu fundamental al dreptului garanțiilor reale, care subliniază autonomia relativă a ipotecii față de creanța principală pe care o garantează. Alineatul (1) statuează că prescripția dreptului la acțiunea personală (acțiunea de creanță) nu antrenează automat stingerea dreptului la acțiunea ipotecară (acțiunea reală). Astfel, creditorul ipotecar își păstrează posibilitatea de a urmări bunul grevat cu ipotecă, chiar și după ce acțiunea sa de a cere plata creanței direct de la debitor s-a prescris. Această soluție legală protejează creditorul ipotecar, permițându-i să valorifice garanția sa, însă cu o limitare esențială: urmărirea silită este posibilă doar în limita valorii bunurilor ipotecate și, crucial, sub rezerva ca dreptul de a obține executarea silită (reglementat de dispozițiile Codului de Procedură Civilă) să nu fi intervenit și el. Alineatul (2) aduce o excepție importantă, specifică dobânzilor și altor accesorii ale creanței ipotecare. Spre deosebire de capitalul creanței principale, aceste accesorii nu mai pot fi acoperite din valorificarea silită a bunului ipotecat odată ce dreptul la acțiunea de a le solicita a intervenit. Această dispoziție distinge tratamentul juridic al capitalului față de cel al accesoriilor în contextul prescripției și al garanției ipotecare, limitând riscul acumulării de accesorii imprescriptibile și neacoperite din garanție.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.