Art. 2281: Fideiusiunea obligatorie

Art. 1168 - Izvoarele obligațiilor; Art. 2264 - Definiția fideiusiunii; Art. 2265 - Caracterul accesoriu al fideiusiunii; Art. 2266 - Întinderea fideiusiunii; Art. 2267 - Capacitatea de a fi fideiusor; Art. 2271 - Fideiusiunea pentru o obligație viitoare sau condițională; Art. 2307 - Stingerea fideiusiunii

Articolul 2281 din Codul Civil clasifică fideiusiunea în funcție de izvorul său, distingând între fideiusiunea legală și cea judiciară. Această prevedere completează regula generală a fideiusiunii consensuale (contractuale), care este cea mai frecventă. Fideiusiunea legală este acea garanție personală impusă direct de o normă juridică (lege, ordonanță, etc.), independent de voința părților. Exemple se regăsesc în diverse acte normative care prevăd obligația constituirii unei garanții pentru anumite categorii de activități sau în anumite circumstanțe specifice. Pe de altă parte, fideiusiunea judiciară este dispusă de o instanță de judecată printr-o hotărâre. Aceasta intervine de obicei în cadrul unui proces, atunci când judecătorul consideră necesară o asemenea garanție pentru a asigura executarea unei obligații, protejarea drepturilor unei părți sau pentru condiționarea unui anumit act procedural (e.g., măsuri asigurătorii, suspendarea executării silite, etc.). Indiferent de izvor, fideiusiunea, fie ea legală sau judiciară, își păstrează caracterul de garanție personală și de obligație accesorie față de o datorie principală.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.