Art. 2140: Conservarea şi înstrăinarea obiectului sechestrului
📅 Articol actualizat la zi: Ianuarie 2026
(1)Administratorul-sechestru este
ţinut să păzească şi să conserve obiectul
sechestrului cu diligenţa unui depozitar.
(2)Dacă natura bunului o cere,
administratorul-sechestru este ţinut să îndeplinească acte de
administrare, regulile din materia mandatului fiind aplicabile în mod
corespunzător.
(3)Cu autorizarea instanţei
judecătoreşti, administratorul-sechestru poate să
înstrăineze bunul, în cazul în care acesta nu poate fi conservat sau
dacă, pentru un alt motiv, măsura înstrăinării este
vădit necesară.
Articole Conexe / Referințe
Art. 2137 - Noțiunea de sechestru; Art. 2138 - Formele sechestrului; Art. 2139 - Obligațiile părților în sechestru; Art. 2141 - Încetarea sechestrului; Art. 2103 - Noțiunea contractului de depozit; Art. 2106 - Obligațiile depozitarului; Art. 2009 - Noțiunea contractului de mandat; Art. 2017 - Obligațiile mandatarului; Art. 15 - Exercitarea drepturilor subiective civile; Art. 1470 - Obligațiile de a păstra
Doctrină și Explicații
Explicații și InterpretăriArticolul 2140 din Codul Civil detaliază obligațiile și puterile administratorului-sechestru, o figură centrală în executarea măsurii sechestrului. Alineatul (1) stabilește datoria fundamentală de păstrare și conservare a bunului sechestrat, impunând standardul de diligență al unui depozitar. Aceasta subliniază caracterul preponderent conservator al sechestrului. Alineatul (2) extinde rolul administratorului-sechestru la îndeplinirea actelor de administrare, acolo unde natura bunului impune o astfel de gestiune activă, aplicând mutatis mutandis regulile din materia mandatului. Această prevedere recunoaște necesitatea unei administrări eficiente a bunurilor sechestrate. Cel mai important aspect este reglementat de alineatul (3), care prevede, cu caracter excepțional, posibilitatea înstrăinării bunului sechestrat. O astfel de măsură este permisă doar cu autorizarea prealabilă a instanței judecătorești și doar în condiții strict definite: fie bunul nu poate fi conservat (cum ar fi în cazul perisabilității sau deprecierii rapide), fie măsura înstrăinării este vădit necesară dintr-un alt motiv justificat. Această normă echilibrează interesul de conservare a bunului cu necesitatea de a preveni pierderi economice semnificative pentru părți, punând accent pe controlul judiciar strict asupra actelor de dispoziție și protejarea patrimoniului.
Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.
Ai nevoie de explicații suplimentare despre acest articol?
Discută cu Juristul AI despre acest articol