(1)Depozitarul este apărat de

obligaţia de a restitui bunul, dacă acesta i-a fost cerut de

către proprietar sau de o altă persoană

îndreptăţită ori dacă a fost rechiziţionat de

autoritatea publică sau dacă i-a fost în alt mod ridicat potrivit

legii ori a pierit prin caz fortuit.

(2)Atunci când în locul bunului care

i-a fost ridicat sau care a pierit depozitarul a primit o sumă de bani sau

un alt bun, el este obligat să le predea deponentului.

(3)Dacă depozitarul

descoperă că bunul depozitat fusese furat ori pierdut, precum şi

pe adevăratul proprietar al bunului, el trebuie să îl informeze pe

acesta din urmă despre depozitul ce i s-a făcut şi să îl

someze să îşi exercite drepturile într-un termen determinat şi

îndestulător, fără încălcarea dispoziţiilor penale

aplicabile. Numai după expirarea acelui termen depozitarul se poate libera

prin restituirea lucrului către deponent. În această perioadă,

depozitarul este îndreptăţit să primească aceeaşi remuneraţie

ca şi în cursul depozitului. Chiar şi atunci când contractul de

depozit fusese încheiat cu titlu gratuit, deponentul datorează, pentru

această perioadă, remuneraţie, al cărei cuantum se

stabileşte potrivit art. 2.106 alin. (2).

(4)În toate cazurile, depozitarul

este ţinut, sub sancţiunea obligării la plata de

despăgubiri, să denunţe deponentului procesul care i-a fost

intentat de revendicant, intervenirea rechiziţiei sau a altei măsuri

de ridicare ori faptul care îl împiedică să restituie bunul.