Art. 2010: Mandatul cu titlu gratuit sau cu titlu oneros

Art. 1 - Izvoarele dreptului civil; Art. 11 - Respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri; Art. 1985 - Noţiune; Art. 1986 - Obiectul mandatului; Art. 1987 - Capacitatea părţilor; Art. 2011 - Întinderea şi limitele mandatului; Art. 2016 - Obligaţiile mandatarului; Art. 2018 - Răspunderea mandatarului; Art. 2019 - Obligaţia de a da socoteală; Art. 2021 - Obligaţiile mandantului; Art. 2030 - Cauze de încetare a mandatului; Art. 2500 - Noţiune; Art. 2517 - Termenul general de prescripţie; Art. 2523 - Începutul prescripţiei dreptului la acţiune; Art. 2528 - Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea prejudiciului; Art. 1166 - Noţiunea contractului; Art. 1170 - Libertatea contractuală

Articolul 2010 din Codul Civil reglementează clasificarea fundamentală a contractului de mandat în funcție de caracterul său gratuit sau oneros, având implicații semnificative asupra drepturilor și obligațiilor părților. Principiul este că mandatul poate fi, prin natura sa, atât cu titlu gratuit, cât și cu titlu oneros, spre deosebire de alte contracte (ex. vânzarea) care sunt, prin esență, oneroase. Legiuitorul instituie două prezumții relative (iuris tantum) privind calificarea mandatului: 1. **Prezumția de gratuitate**: Mandatul încheiat între două persoane fizice este prezumat a fi cu titlu gratuit. Această prezumție reflectă ideea tradițională conform căreia mandatul se baza pe încredere și deseori nu implica o remunerație. 2. **Prezumția de onerozitate**: Mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale este prezumat a fi cu titlu oneros. Această prezumție modernă recunoaște caracterul lucrativ al activităților desfășurate în cadrul profesiilor liberale sau organizate (avocați, notari, medici etc.), unde așteptarea unei remunerații este implicită. În cazul mandatului cu titlu oneros, dacă remunerația mandatarului nu este determinată expres prin contract, legea stabilește o ierarhie a modalităților de fixare a acesteia: în primul rând, potrivit legii (dacă există dispoziții speciale), în al doilea rând, potrivit uzanțelor (obiceiurilor sau uzurilor profesionale specifice domeniului), iar în lipsa acestora, prin raportare la valoarea serviciilor prestate, ceea ce implică o evaluare judiciară sau amiabilă bazată pe complexitatea, durata și rezultatul activității. Alin. (3) al articolului soluționează o problemă practică importantă, stabilind că dreptul la acțiunea pentru stabilirea cuantumului remunerației se prescrie odată cu dreptul la acțiunea pentru plata acesteia. Această prevedere asigură coerența juridică și evită ca o acțiune prealabilă de stabilire a cuantumului să prelungească nejustificat termenul de prescripție pentru cererea de plată efectivă.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.