(1)Dacă a fost de
bună-credinţă, cel obligat la restituire dobândeşte
fructele produse de bunul supus restituirii şi suportă cheltuielile
angajate cu producerea lor. El nu datorează nicio indemnizaţie pentru
folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care această
folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei şi a
cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide.
(2)Atunci când cel obligat la
restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este
imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor
angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit
sau putea să le dobândească şi să îl indemnizeze pe
creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura.
Doctrină și ExplicațiiExplicații și Interpretări Articolul 1645 din Codul Civil stabilește regimul juridic al restituirii fructelor și a contravalorii folosinței bunului în cadrul obligației generale de restituire a prestațiilor (generată, de exemplu, de nulitatea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract). Norma operează o distincție fundamentală între buna-credință și reaua-credință a persoanei obligate la restituire.
Conform alineatului (1), dacă cel obligat la restituire a fost de bună-credință (adică a avut convingerea legitimă că este titularul dreptului), acesta are dreptul să păstreze fructele produse de bun și suportă cheltuielile aferente producerii lor. De asemenea, nu datorează nicio indemnizație pentru folosința bunului, cu două excepții semnificative: atunci când folosința a constituit obiectul principal al prestației (ex: un contract de locațiune anulat) sau când bunul era, prin natura sa, supus unei deprecieri rapide (ex: produse perisabile). Aceste excepții urmăresc să prevină o îmbogățire fără justă cauză a posesorului de bună-credință.
Alineatul (2) reglementează situația în care cel obligat la restituire a fost de rea-credință (adică știa sau trebuia să știe că nu deține un titlu valabil) ori când cauza restituirii îi este imputabilă. Într-o asemenea situație, regimul este mult mai strict: persoana este ținută să restituie nu doar fructele pe care le-a dobândit efectiv, ci și pe cele pe care *le-ar fi putut dobândi* prin diligență normală, după compensarea cheltuielilor de producție. În plus, este obligat să indemnizeze creditorul pentru întreaga folosință pe care bunul i-a putut-o procura, indiferent dacă a fructificat sau nu. Scopul acestor dispoziții este de a repune creditorul în situația patrimonială în care s-ar fi aflat dacă prestația nu ar fi avut loc, sancționând, în același timp, conduita de rea-credință sau culpabilă a debitorului restituirii.
Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.
Legea Aplicată