Art. 1642: Pieirea fortuită a bunului

Art. 1274 - Transferul proprietăţii şi al riscurilor; Art. 1276 - Forţa majoră şi cazul fortuit; Art. 1350 - Răspunderea contractuală; Art. 1470 - Imposibilitatea fortuită de executare; Art. 1548 - Cazul fortuit şi forţa majoră; Art. 1635 - Noţiunea şi efectele restituirii; Art. 1639 - Momentul la care se produce restituirea; Art. 993 - Plata nedatorată; Art. 1345 - Repetarea plăţii nedatorate; Art. 1346 - Îmbogăţirea fără justă cauză

Articolul 1642 din Codul Civil reglementează situația juridică a bunului ce face obiectul unei obligații de restituire, în eventualitatea pieirii sale fortuite. Regula generală prevede că, în lipsa relei-credințe sau a culpei debitorului, pieirea fortuită a bunului îl liberează pe acesta de obligația de restituire în natură. Cu toate acestea, el este obligat să cedeze creditorului, prin subrogație legală, orice indemnizație încasată pentru această pieire sau, dacă nu a încasat-o încă, dreptul de a o primi. Aceasta asigură că beneficiul pieirii fortuit nu rămâne la debitor, ci este transferat creditorului. O excepție fundamentală este introdusă pentru situațiile în care debitorul este de rea-credință sau obligația de restituire provine din culpa sa. În aceste cazuri, debitorul nu este exonerat de obligația de restituire decât dacă dovedește o împrejurare crucială: că bunul ar fi pierit fortuit chiar dacă ar fi fost predat creditorului la data pieirii. Această probă, prin care se demonstrează că pieirea ar fi avut loc independent de conduita culpabilă sau de rea-credință a debitorului, anulează legătura de cauzalitate și justifică eliberarea sa de răspundere, chiar și în aceste circumstanțe agravante.

Notă: Aceste explicații sunt oferite pentru a facilita înțelegerea textului de lege.